/ Cuviosul Paisie Aghioritul / 10 noiembrie – pomenirea Sfântului Arsenie Capadocianul

10 noiembrie – pomenirea Sfântului Arsenie Capadocianul

 

10 NOIEMBRIE – POMENIREA SFÂNTULUI ARSENIE CAPADOCIANUL

HOTĂRÂREA PATRIARHALĂ ŞI SINODALĂ A

PATRIARHIEI ECUMENICE DE RÂNDUIRE ÎN CEATA SFINŢILOR

A IEROMONAHULUI ARSENIE CAPADOCIANUL

DIMITRIOS,

DIN MILA LUI DUMNEZEU,  

ARHIEPISCOP AL CONSTANTINOPOLULUI, NOUA ROMĂ,

ŞI PATRIARH ECUMENIC

Număr de Protocol 112

Pe cei ce au trăit în aceast viaţă în cuvioşie şi sfinţenie şi, prin fapte şi cuvinte, s-au dăruit pe sine slujirii din dragoste a aproapelui, pe unii ca aceştia Biserica cea Sfântă a lui Hristos întotdeauna ştie să-i cinstească şi să-i proslvească cu cântări şi laude şi să le ceară mijlocirea lor cea bineplăcută către Preabunul Dumnezeu pentru lăsarea păcatelor şi vindecarea bolilor.

Unul dintre aceştia s-a arătat şi ieromonahul Arsenie, originar din Farasa Capadociei, cel numit Capadocianul, care, din tânără vârstă, s-a înrolat în ceata monahilor din Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător din Cezareea (Zinzi-Dere) şi care a primit acolo harul preoţiei. Apoi, cu inimă smerită, ascultând de glasul Bisericii ce l-a chemat, şi-a jertfit viaţa sa de liniştire şi a venit la Farasa unde, pentru o perioadă de mai bine de cincizeci de ani, a sfinţit, a învăţat şi a întărit în credinţa şi evlavia străbună pe poporul ortodox din acea provincie îndepărtată. Care popor, pe când avea el mai mult de optzeci de ani, l‑a urmat şi în plecarea din patria sa. A adormit în Domnul în Kerkira în anul mântuirii 1924, noiembrie 10. Prea Sfinţitul Mitropolit al Kasandriei, Sinesie, în epistola către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, a consemnat şi a confirmat toate acestea, care s-au dovedit întocmai, cu credinţa şi convingerea nu numai a credincioşilor provinciei Farasa, ci şi a întregii plin­ătăţi a credincioşilor eparhiei sale, despre sfinţenia sfântului bărbat şi dorinţa obştească a tuturor pentru trecerea lui în ceata sfinţilor. Noi, neînsemnaţii, împreună cu Prea Sfinţiţii Mitropoliţi, iubiţi fraţi în Duhul Sfânt şi împreună slujitori, analizând cele trimise de Biserica Greciei şi cele întocmite de Comisia noastră canonică şi cercetând cu scumpătate viaţa sfântă şi moartea cuvioasă a Cuviosului Ieromonah Arsenie Capadocianul, în întrunirea sinodală, am hotărât, potrivit tradiţiilor obşteşti ale Bisericii, să dăruim şi acestuia cinstea ce aparţine bărbaţilor sfinţi.

De aceea, sub povăţuirea şi înrâurirea Sfântului Duh, hotărâm şi legiferăm în chip sinodal ca de acum înainte şi întotdeauna, Cuviosul Ieromonah Arsenie Capadocianul să fie numărat cu cuvioşii şi Sfinţii Bisericii, cinstit şi proslăvit de credincioşi cu cântări şi laude în 10 noiembrie, ziua în care a adormit în Domnul.

În urma acestora s-a alcătuit şi prezenta Hotărâre patriarhală şi sinodală înscrisă şi semnată în Sfinţitul Codice al Sfintei Biserici a lui Hristos de aici şi trimisă întocmai şi neschimbată Prea Sfinţitului Mitropolit Sinesie al Kasandrei spre a fi depusă în Arhiva Sfintei Sale Mitropolii.

În anul mântuirii 1986, februarie 11, indictionul al 9-lea.

† Dimitrios I, Patriarh al Constantinopolului, hotărăşte

† Maxim al Sardelor

† Ieronim al Rodopolei

† Maxim al Stavropolei

† Hrisostom al Mirelor

† Gavriil al Koloniei

† Evanghel al Perghei

† Calinic al Listrei

† Constantin al Derkei

† Atanasie al Elenupolei

† Ioachim al Melitinei

† Vartolomeu al Filadelfiei

 

TROPAR

Glas al 3-lea

Viaţă plăcută lui Dumnezeu petrecând şi vas cinstit Mângâietorului făcându-te, purtătorule de Dumnezeu, Arsenie, te-ai arătat şi primitor al darului facerii de minuni, tuturor dându-le grabnic ajutor; Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

 

 

MĂRTURII ALE CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL

DESPRE SFÂNTUL ARSENIE CAPADOCIANUL

 

Era în ziua Sfântului Teodor, 21 februarie 1971, de sâm­băta morţilor. Pentru prima oară scrisesem viaţa sa dup datele pe care le aveam atunci şi o reciteam ca nu cumva să se fi făcut vreo greşeală în traducerea din farasiotă, aşa cum le auzisem de la bătrâni. Mai erau două ore până ce soarele avea să apună. În vreme ce citeam, m-a cercetat Părintele Arsenie şi, precum profesorul mângâie pe elevul care a scris bine lecţia, la fel a procedat şi el. În acelaşi timp mi-a lăsat în inimă o dulceaţă negrăită şi o bucurie cerească atât de mari, încât erau cu neputinţă de suportat. Am ieşit afară din curtea chiliei mele să îl strig ca un nebun, deoarece credeam că îl voi afla. (Din fericire, în acel timp n-a venit nici un vizitator, căci şi acela s-ar fi speriat şi nici eu nu i-aş fi putut spune pricina acelei nebunii dumnezeieşti, ca s-l liniştesc.) Uneori strigam tare: „Părintele meu, Părin­tele meu!” Alteori mai încet: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ţine-mi strâns inima până ce voi vedea ce se va petrece astă seară!” Deoarece inima mea de lut ar fi fost cu neputinţă să sufere acea mare dulceaţă paradisiacă, dacă nu m-ar fi sprijinit Dumnezeu.

Când s-a înnoptat şi nădejdile mi s-au spulberat – căci socoteam că-l voi regăsi – am privit către cer. Ceea ce m-a făcut să mă adun în chilie a fost amintirea zilei Înălţării Domnului. În timp ce vreme de patruzeci de zile Domnul o cerceta pe Maica Sa şi pe ucenicii Săi, pentru o clipă, în ziua Înălţării, ei L-au văzut că dispare în ceruri înaintea ochilor lor. Dar şi după ce am intrat în chilie am simţit dulceaţa aceea toată noaptea. Dar aceasta m-a pus pe gânduri. Nu cumva Bunul Dumnezeu a trimis pe Părintele Arsenie ca prin această dulceaţă paradisiacă să-mi răspl­ătească în această viaţă pentru cele cinci-şase metanii pe care le-am fcut ca monah, câtă vreme păcatele mele sunt multe şi mari? Nu ştiu. De aceea, vă rog, pentru dragostea lui Hristos, să vă rugaţi ca să mă miluiască Dumnezeu.

Mi s-a arătat şi pentru a doua oară bunul Părinte, cu diferenţa că era noaptea, la priveghere. Era pe 29 martie 1971, la pomenirea cuvioşilor mucenici Vara­hisie şi Ioná, în ajunul Duminicii Floriilor. În timp ce rosteam Rugăciunea aşezat, la miezul nopţii – n‑am simţit dacă m-a luat somnul sau eram treaz – am văzut un câmp nesfârşit de grâu gata de seceriş şi mulţi lucrători ce secerau cu bună voie, fără să-i supravegheze nimeni. Alături era un mormânt mare care se întindea de la un capăt până la celălalt al câmpului aceluia. De asemenea, în cealaltă parte a câmpului era o clădire unde stăteau nişte telefonişti, iar un ofiţer era cu ei şi-i supraveghea. Ofiţerul ieşea din când în când afară şi făcea observaţii celor ce nu secerau, zicându-le:

– De ce nu seceraţi, când ştiţi că vă va plăti Hristos?

În acel ogor mare am avut şi eu o bucăţică mică de secerat, precum şi în clădirea Transmisiunilor aveam un mic birou unde îmi desfăşuram munca de răspundere. De aceea seceram puţin şi apoi alergam la birou să transmit semnalele ce se adunaseră. Când am mers la birou, am aflat pe ofiţerul acela şezând şi transmiţând el semnalele mele. Lucrul acesta m-a pus în încurcătură, pentru că nu îndrzneam nici să-i spun să se ridice şi să continui eu, nici nu găseam a fi un lucru cuviincios să plec şi să-l las pe el să se obosească pentru treburile mele. De aceea am hotărât să stau în picioare cu respect până ce va termina, după care să plec iarăşi să secer. Lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori. Odată iarăşi, pe când alergam la birou, am văzut pe acel ofiţer stând afară şi făcând observaţii celor ce nu secerau, spunându-le aceleaşi cuvinte:

– De ce nu seceraţi, când ştiţi că vă va plăti Hristos?

Deoarece m-am temut să nu mă certe şi pe mine, i-am spus cu frică:

– Iertaţi-mă, am numai o jumătate de plămân şi nu pot lucra mai mult.

El mi-a rspuns:

– Ştiu că ai jumătate de plămân, dar ceea ce mă face să te iubesc mai mult este faptul că nu primeşti mandate (poştale). Eu te urmăresc şi la Poştă.

Apoi ofiţerul acela m-a luat într-o maşină ciudată, care alerga cu o viteză fulgerătoare pe deasupra pământului, fără să aibă nici roţi, nici aripi. Cum stăteam aşa în picioare, aproape unul de altul, în maşină, m-a întrebat de unde sunt şi cum mă numesc. Fiind ofiţer, am considerat că e bine s-i spun datele mele de mirean şi am răspuns:

– Mă numesc Arsenie şi m-am născut în Farasa Capadociei.

Şi acela mi-a spus:

– Şi eu sunt din Farasa, din neamul ţaparilor.
După care m-a întrebat din nou:

– Pe Hagi-efendi îl cunoşti?

– Cum să nu-l cunosc? i-am rspuns. Şi de îndată ce i-am spus cuvintele acestea, ofiţerul şi-a schimbat înfăţişarea şi înaintea mea a apărut Părintele Arsenie, care m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat.

Dar n-am apucat bine să mă bucur de el, când a strigat cu voce tare:

– Staţie, staţie! şi maşina aceea s-a oprit.

Iar Părintele Arsenie mi-a spus:

– Tu vei coborî aici. Eu voi coborî la Tesalonic, deoarece locuiesc acolo, în apropiere.

 

DIN MINUNILE SFÂNTULUI ARSENIE CAPADOCIANUL

 

Odată Părintele Arsenie a mers împreună cu alţi săteni să slujească la „Sfântul” (Sfântul Arhanghel Mihail). Bisericuţa aceasta era departe de sat ca la o oră şi jumătate. Acolo, în apropiere, mulţi farasioţi îşi aveau ogoarele, unde rămâneau toată perioada de vară, până la strânsul roadelor. După ce Părintele a terminat Sfânta Liturghie, a luat aghiazmă şi a început să stropească ogoarele. Unii dintre închinători l‑au urmat, iar alţii au rămas lângă bisericuţă, aşezaţi la umbra unui copac. Copacul acela avea pe ramurile lui mai mult decât Frunze: aţe şi fâşii legate de oamenii îndureraţi. Atunci când se îmbolnăveau oamenii ce locuiau acolo, lângă ogoarele lor, fiindcă nu le era uşor să meargă la Hagi-efendi, la Farasa, căci erau departe, iar biserica nu era totdeauna deschisă – fiind proprietatea comunei o încuiau ca să nu o profaneze turcii – mergeau şi se rugau afară lângă biseri­cuţa Arhanghelului Mihail. Tăiau o fâşie sau o aţă din haina ce atingea partea de trup bolnavă şi o legau de copac spunând: „Sfinte, ia-mi durerea! Tu eşti Sfânt şi poţi.” Şi Arhanghelul Mihail vindeca îndată pe suferinzii credincioşi.

Între închinătorii ce stăteau, precum am spus, jos, sub umbra acelui copac, era şi un farasiot bogat, care locuia în Vatum şi care venise să-şi viziteze locul natal dup mulţi ani. Depărtarea îndelungată de patria sa l-a îndepărtat, din pcate, şi de Dumnezeu şi vorbea de Hristos şi de Biserica noastră cu obrăz­nicie. Afară de teoriile lui neghioabe, cu care rănea pe ceilalţi compatrioţi ai săi simpli, a spus şi unui tânăr să taie copacul de care am pomenit, numindu-i pe ceilalţi pelerini înapoiaţi etc. Tânărul n‑a pierdut timpul şi a început să-l taie, dar ceilalţi l‑au împiedicat.

Între timp Părintele Arsenie s-a întors de la sfinţire, dar s-a mâhnit mult pentru răul ce îl fcuse acest om ateu în sufletele credincioşilor şi i-a spus cu asprime:

– Te voi trimite acolo de unde ai venit, Anastasie!

Şi îndepărtându-se, Părintele a început să se roage. Deodată s-a ridicat un vârtej puternic, care l-a înfăşurat pe Anastasie şi a dispărut. Rudele lui s-au necăjit şi s-au întristat, dar Printele Arsenie le-a liniş­tit:

– Nu vă mâhniţi, Anastasie este bine la magazinul lui unde face negoţ.

De atunci au trecut mulţi ani fără să aibă vreo veste despre el, deoarece acela se ruşina să se întâlnească cu constenii lui. Odată, întâmplător, doi farasioţi trecând prin Tokati (lângă Sevastia) au văzut pe firma unui magazin numele „Anastasie Vartopu­los”. Au rămas miraţi, deoarece şi-au adus aminte de cuvintele lui Hagi-efendi. După întâlnirea aceasta, nepotului lui Anastasie Vartopulos, Panaghiotis, i s-a făcut dor de Farasa şi a venit cu ceilalţi doi consăteni ai lui. Însă din păcate, şi acesta era vătămat de unchiul său şi nu credea. Şi acesta a început să facă rău cu teoriile lui ateiste.

Odată, pe când Părintele Arsenie trecea prin centrul satului şi toţi s-au sculat mergând cu evlavie să ia binecuvântarea lui, acela nu numai că nu s-a sculat, ci îi ironiza pe ceilalţi şi spunea că fac ca bătrânele ce aleargă în urma preoţilor etc. Atunci Părintele i-a aruncat o privire plină de compătimire şi s-a dus mai de o parte să facă rugăciune, ca Dumnezeu să intervină spre folosul sufletului aceluia. După puţin timp Panaghiotis a început să se tăvălească pe pământ. La început sătenii n-au înţeles; credeau că îşi bate joc de cei care fac metanii şi i-au spus: „Scoală sus, Panaghioti! Ce sunt neorânduielile ce le faci ca un copil mic şi îţi murdăreşti hainele?” După aceea însă au înţeles că l-a părăsit harul dumnezeiesc pentru comportamentul său obraznic şi s-a îndrăcit. Au mers imediat la Hagi-efendi şi i-au spus. La care el a zis:

– S-mi aduceţi hainele lui să citesc asupra lor, ca să nu vă sfâşie. Şi să ştiţi că pe viitor va fi jumătate nebun, fără să facă însă rău şi neorânduieli. Mai târziu va merge la ogorul său să are şi va dormi acolo cu scopul să are mai mult. Dar în noaptea aceea vor trece ţeţii pe acolo şi-l vor omorî şi în felul acesta se va mântui sufletul său.

Într-adevăr, după câţiva ani s-a petrecut întocmai cum spusese Hagi-efendi.

Fragmente extrase din cartea SFÂNTUL ARSENIE CAPADOCIANUL scrisă de Cuviosul Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan  Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura «EVANGHELISMOS», Bucureşti, 2006.

10 noiembrie – pomenirea Sfântului Arsenie Capadocianul