/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii – 3. Chemarea la monahism

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii – 3. Chemarea la monahism

Cuviosul Paisie Aghioritul si tinerii - 3. Chemarea

 

Mărturia monahului Paisie:

„Studiam dreptul atunci când la 22 august 1988 l-am vizitat pe Stareţ împreună cu colegul meu, Grigorie. Era pentru prima oară când mergeam în Sfântul Munte. Iar aceasta am făcut-o la îndemnurile cunoscuţilor mei, pentru că pe atunci trăiam departe de Biserică. Am mers în Sfântul Munte mai mult pentru turism, dar şi pentru că voiam să-i demonstrez Stareţului că nu există Dumnezeu şi în zadar îşi cheltuiesc atâţia ani ca monahi.

Am ajuns la «Panaguda» pe la ora 4 după-amiază. Am aflat acolo cam treizeci şi cinci de persoane care aşteptau. Băteau cu insistenţă în fierul de la poartă, dar Stareţul nu ieşea. Noi am mers la poarta din spate, însă am aflat-o şi pe aceea încuiată. Acolo, nu ştiu ce s-a petrecut înlăuntrul meu, dar pentru prima dată după doisprezece ani de lipsă de viaţă duhovni-cească, am îngenuncheat şi m-am rugat: «Dumnezeul meu, dacă exişti cu adevărat şi vrei să cred în Tine, fă să vină Stareţul şi să ne vorbească despre Tine.»

Nu au trecut cinci minute şi Stareţul s-a apropiat încet de noi cu o privire liniştită şi cu un zâmbet pe buze. Venea din pădure.

– Sunteţi Părintele Paisie? l-am întrebat cu emoţie.

– Ce treabă ai cu Părintele Paisie? mi-a răspuns.

– Vreau să-i dau aceşti ciorapi şi să iau binecuvântarea lui.

– Apleacă-te să te binecuvintez.

A fost pentru prima dată de la botez când am luat o astfel de binecuvântare. Şi-a pus mâna pe capul meu şi s-a rugat cam cinci minute.

După aceea ne-a dus în curtea Colibei şi ne-am aşezat pe buturugi. A început să ne vorbească despre Dumnezeu şi despre ceea ce se întâmplă în lume, de parcă ar fi auzit ultimul buletin de ştiri.

Între timp au venit doi tineri care păreau a fi anarhişti, dar Stareţul şi-a continuat cuvântul său. Ne-a vorbit şi despre budism, dezrădăcinând astfel spinii din lăuntrul meu, pentru că în ultimii ani făceam exerciţii yoga o oră pe zi.

După ce a vorbit o oră, şi-a întors privirea spre mine şi mi-a spus:

– Vrei să devii ucenicul meu?

– Nu, Gheronda, eu nu sunt pentru aceasta, iubesc lumea.

Aceeaşi întrebare a repetat-o şi mai târziu de mai multe ori, dar din nefericire eu eram atât de departe de cele duhovniceşti în acea perioadă, încât nu am putut înţelege marea binecuvântare pe care voia să mi-o dea.

După aceea ne-a lăsat şi a mers să stivuiască nişte lemne tăiate. Atunci ne-am oferit să-l ajutăm, dar el a refuzat spunând că o face ca să se nevoiască şi că aceasta este ascultarea lui.

Au trecut cam cincisprezece minute, dar noi, cei patru închinători, nu am putut scoate nici un cuvânt, deoarece fuseserăm impresionaţi de cuvintele Stareţului. Toate cele spuse de el au alungat îndoiala din sufletul meu cu privire la existenţa lui Dumnezeu Celui în Treime. Dar în acelaşi timp primeam şi gânduri de la cel viclean. Deodată mi-a venit gândul să-l întreb pe Stareţ în adâncul sufletului meu, ce trebuie să facem ca să dobândim Raiul. Am primit acest gând de slavă deşartă cugetând în sinea mea că de vreme ce Părintele Paisie este atât de sporit duhovniceşte, îmi va cunoaşte gândurile şi-mi va răspunde. Dumnezeu însă a avut milă de mine şi a trecut cu vederea egoismul meu. Deodată l-am văzut pe Stareţ că lasă lemnele şi privind adânc în sufletul meu, îmi răspunde:

– Să ai credinţă şi dragoste pentru Hristos, copilul meu.

Atunci au început să-mi tremure picioarele şi inima să-mi bată cu atâta putere, încât credeam că-mi va sparge pieptul. Singurele cuvinte pe care am izbutit să le murmur au fost:

– Grigorie, hai să plecăm!

Apoi întorcându-mă către Stareţ, i-am spus:

– Gheronda, binecuvintează-mă!

– Dar de ce vrei să pleci? m-a întrebat Stareţul. Rămâi aici, căci te voi face ucenicul meu şi îţi voi da şi numele meu.

Însă inima mea nu mai rezista puterii cu care Dumnezeu se descoperea în ea.

De atunci viaţa mea s-a schimbat cu totul. În ciuda faptului că nu l-am mai văzut altă dată pe Stareţ, întotdeauna a existat comuniune sufletească cu el. Prezenţa lui în viaţa mea se manifestă de multe ori într-un chip minunat şi după adormirea lui. Dar cea mai mare minune este că a reuşit să-l sădească pe Hristos pentru totdeauna în sufletul meu, deşi eram cu totul îndepărtat de Biserică. Peste mai puţin de şase ani de atunci, dintr-un tăgăduitor al credinţei noastre, am ajuns monah şi mi-au dat şi numele de Paisie, aşa cum văzuse de mai înainte Stareţul.”

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii – 3. Chemarea la monahism