/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Durere și boli în viața Cuviosului Paisie Aghioritul

Durere și boli în viața Cuviosului Paisie Aghioritul

Durere și boli

Așa cum s-a spus, nevoința și durerea l-au însoțit pe Stareț toată viața sa. Făcea nevoință de bunăvoie și o aducea jertfă lui Hristos din dragoste pentru El, iar bolile dureroase le primea cu mulțumire și doxologie. A fost încercat cu mai multe boli. Durerea și bolile îi deveniseră o stare aproape permanentă. Fiind bolnav, făcea nevoință și nevoindu-se, suferea. Ajunsese să treacă cu vederea durerea lui. „Tu cu treaba ta, iar eu cu a mea”, spunea durerii și continua să se roage, să facă rucodelie și să primească lume. El însuși suferea, dar mângâia pe cei îndurerați.

De la începutul vieții lui monahale a fost chinuit timp de mai mulți ani de bronșectazie, diagnostic și tratament greșit, hemoptizii, iar în cele din urmă o operație grea.

Când a fost operat de plămâni, a răcit și i-au dat antibiotice puternice pe stomacul gol. Din această pricină a făcut colită ulceroasă. I se părea „că intestinele s-au curățat (de mucoasă).” De atunci a căpătat o mare sensibilitate. La cea mai mică răceală îl deranjau, avea chiorăieli și scotea spume și sânge. La fel i se întâmpla și atunci când mânca anumite mân-căruri.

Avea o mare sensibilitate la frig. Dacă la privegheri ușa bisericii rămânea puțin deschisă, la cel mai mic curent ce se făcea începea să strănute și să tușească tare. De multe ori își punea pe frunte un șervețel sau un mic plasture. Explica el singur motivul pentru care făcea aceasta: „Odată, când aveam dureri de cap, un monah de la Mănăstirea Stavronikita m-a sfătuit să pun un șervețel sub fes, spunându-mi că astfel îmi va trece. Metoda aceasta a dat rezultate, deoarece șervețelul încălzește capul.”

Începând din septembrie, aprindea soba, care pe de o parte îl încălzea, iar pe de alta îl trăda față de vizitatori.

Firește, atunci când înțelegea că este nevoie, în orice stare s-ar fi aflat, oricât de bolnav ar fi fost, mergea prin frig, ploaie sau zăpadă și deschidea închinătorilor. Îi ducea în arhondaric unde era cald, iar el mergea în biserică unde era foarte frig și vorbea deosebit cu fiecare. Aceasta însă putea să dureze și ore întregi.

Această stare, oricât ar fi fost de grea și dureroasă, Starețul o răbda slăvind pe Dumnezeu. Nu cârtea, nici nu cerea de la Dumnezeu să-i ridice suferințele și să-i dea sănătate.

Timp de cinci-șase luni a suferit de discopatie. A suferit din pricina ei și la Sinai, atunci când a mers să ridice o piatră mare de granit. Suferea atât de mult, încât uneori se sprijinea în două bastoane și cu multă osteneală reușea să slujească închinătorilor.

În ultimii ani avea hemoragii mult mai dese la intestine, care se înmulțeau mereu. Ajunsese să meargă la toaletă de nouăsprezece ori într-o noapte, fără să aibă nimic, scotea numai sânge. Medicii nu știau exact de unde provine hemoragia, pentru că Starețul nu voia să facă analize.

Primea lume, își făcea îndatoririle lui duhovnicești, respecta cu acrivie tipicul lui pustnicesc, dar puterile lui slăbeau din ce în ce mai mult. Ajungea până la istovire din pricina hemoragiei și a marii oboseli. „Îmi vine uneori să mă sting”, spunea el.

Cu doi ani înainte de adormirea sa, Starețul a mers să prăznuiască Paștile la o chilie împreună cu alți părinți. „Măi părinte I., spunea glumind starețului acelei chilii, se pare că ori chilia ta s-a dus mai departe, ori eu am îmbătrânit. Care din acestea două s-a întâmplat? Mai degrabă eu am îmbătrânit.”

Vedea că îi slăbesc puterile, că boala i se agrava, că hemoragia nu i se oprea, dar cu toate acestea răbda fără să recurgă la consultații medicale și medicamente. Singurul lucru pe care îl cerea cu stăruință de la Dumnezeu era să-i ajute pe frații aflați în suferință, care nu încetau să vină la el și să-i ceară ajutorul. Cum să nu se înduioșeze Bunul Dumnezeu și să nu-i asculte rugăciunile?

„Mi s-a întâmplat ceva”

Odată Starețul a povestit: „În timp ce mă aflam într-o astfel de suferință, mi s-a întâmplat ceva. Așa cum mă aflam întins în pat, am luat icoana Sfântului Arsenie, am strâns-o pe pântece și am simțit o putere care a ieșit din icoană.” Atunci Starețul și-a recăpătat puterile și și-a continuat nevoințele și slujirea aproapelui pentru o vreme. Avea toate simptomele de mai înainte (hemoragia și celelalte), dar se simțea în putere.

La limita puterilor

Dar aceasta nu a ținut mult. Starețul a revenit la starea de mai înainte și a început să simtă stări de leșin. De câteva ori a căzut leșinat în curtea Colibei, iar când și-a revenit a mulțumit lui Dumnezeu că nu l-a văzut nimeni. Odată s-a întâmplat aceasta când era zăpadă. Spunea după aceea: „Era să mă găsiți înghețat.” În a doua Duminică a Postului Mare din anul 1993, în timpul Sfintei Liturghii care se săvârșea în bisericuța sa, istovirea lui a ajuns la culme. A început să respire greu, ochii i s-au deschis larg și pentru puțin timp respirația lui a fost asemenea cu cea a unui muri-bund. Dar din evlavie față de Sfânta Liturghie nu a vrut să se așeze. Şi astfel a leșinat și ar fi căzut la pământ dacă părinții nu l-ar fi prins. Când și-a revenit, cu toate că părinții l-au îndemnat să se așeze, el nu a primit. La sfârșitul Sfintei Liturghii, în ciuda leșinurilor și vomitărilor repetate, încerca să se îngrijească de părinții care se aflau acolo, neținând cont de starea gravă în care se afla. Iar la sfârșit nu a îngăduit nimănui să rămână împreună cu el. A rămas singur „ca un om neajutorat”[1], lăsându-se pe sine în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Din cauza marii pierderi de sânge fața lui devenise foarte palidă. Părinții încercau să-l ajute cu tot ce puteau. I-au propus să-i aducă medicamente care conțin fier, dar el le-a refuzat spunând în glumă: „Am multe fierătanii aici, eu vreau oțel.”

Starețul nu se neliniștea. Singurul lucru pentru care se ruga era ca Dumnezeu să-i oprească hemoragia când avea Sfânta Liturghie, ca să se poată împărtăși. Şi aceasta se întâmpla pentru o perioadă. El însuși știa mai bine decât toți atât despre boală, cât și despre sfârșitul lui, pe care îl simțea că se apropie. Dar aceasta nu o spunea la toți.

În toată viața lui a cugetat la moarte. Își făcuse patul ca un mormânt și în orice loc sihăstrea își făcea și un mormânt. Dar acum începuse să facă aluzie la moartea sa pregătindu-i astfel pe fiii lui duhovnicești pentru despărțirea care avea să fie în curând. Spunea: „Când se strică o casă (se îmbolnăvește trupul) și începe să plouă în ea, atunci chiriașul (sufletul) nu vrea să mai rămână înăuntru.” Schima mare a starețului său, părintele Tihon, pe care atâția ani o păstrase ca binecuvântare, acum însă a împărțit-o fiilor lui duhovnicești. Pregătise cruci și iconițe făcute la presă și a lăsat scris să fie împărțite ca binecuvântare după moartea lui, ca să se roage pentru el cei care le vor primi.

Patriarhul ecumenic, aflând despre starea sănătății lui, i-a trimis un mesaj poruncindu-i să facă analize. Dar, lucru ciudat, pentru o perioadă hemoragia a încetat. Întreba cu simplitate pe unul din fiii lui duhovnicești: „Firește, trebuie să fac ascultare de patriarh, dar acum când a încetat hemoragia, nu sunt oare scutit de aceasta? Tu ce zici?” Însă după puțin timp a început din nou hemoragia. Această atitudine a Starețului a fost interpretată în diferite feluri. Unii s-au smintit considerându-l ucigaș de sine. Alții se minunau de răbdarea și bărbăția cu care a înfruntat încercarea. Iar cei mai mulți s-au folosit de el, îndeosebi cei care erau bolnavi, văzând că și Starețul este bolnav și rabdă.

Mulți părinți îl rugau să se îngrijească de sănătatea lui, spunându-i: „Avem nevoie de Sfinția Voastră.” Alții îl învățau ce trebuie să facă, în timp ce alții urmăreau în tăcere și cu durere în suflet mucenicia lui și se rugau pentru el. Fiecare judeca și acționa potrivit cu cugetarea și starea lui duhovnicească.

Ultima ieşire. Evoluţia bolii.

Starețul, ca în fiecare an, a prăznuit pomenirea Cuviosului Hristodul la o chilie vecină, unde sihăs-treau niște fii duhovnicești de-ai săi. Apoi a mers la mănăstirea Kutlumuș ca să-l heretisească pe egumen, arhimandritul Hristodul. În ziua următoare, pe 22 octombrie 1993, a ieșit din Sfântul Munte, așa cum obișnuia în ultimii ani, și a mers la Mănăstirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie. Dar aceasta avea să fie ultima lui ieșire din Sfântul Munte. Nu avea să se mai întoarcă nici după moartea lui.

La Suroti a luat parte la priveghere și ca de obicei, a rămas câteva zile ca să le vadă pe maici și lumea care avea nevoie. După aceea intenționa să se întoarcă în Sfântul Munte. Dar între timp a făcut ocluzie intestinală. I s-au înnodat intestinele și astfel s-a oprit pentru puțin timp și hemoragia. Aflându-se în această stare, a fost nevoit să cedeze la rugămințile fiilor lui duhovnicești de a face analize.

Boala a evoluat în scurt timp în felul următor:

La Spitalul Teaghenio medicii au depistat existența unui cancer înaintat. Îl avea de șase ani, dar părea să nu fi făcut metastază.

Evlaviosul chirurg Gheorghe Blațas, care îl operase mai demult pe Stareț, era neliniștit din pricina rezultatelor analizelor. Dar Starețul i-a spus:

– Nu intra în panică! Da, așa este, am cancer, dar voi face ascultare la tot ce-mi vei spune. S-a terminat!

Ascultând de sfatul medicului, a început să facă radioterapii, ca să pregătească tumoarea pentru operație. De fiecare dată când mergea să facă radioterapie, îl aștepta multă lume ca să-i spună necazurile lor. Dar el avea o problemă mai mare, pentru că trebuia să i se golească intestinul de treizeci de ori pe zi cu dureri înfricoșătoare. Cu toate acestea nu și-a pierdut zâmbetul, ci îi mângâia pe ceilalți bolnavi.

Dacă la operația de hernie și-a ascuns numele său de monah, acum însă a spus medicilor să-l scrie și-i primea pe toți cei care voiau să-l vadă, pentru că știa că va pleca din această viață curând.

La 4 februarie 1994 a avut loc operația. Tumoarea de la intestinul gros a fost eliminată, dar boala evolua înfricoșător de repede. A făcut metastază la ficat și plămâni.

În urma operației i s-a făcut un anus contra naturii provizoriu, deși Starețul nu voia. Mai târziu a făcut din nou operație și s-a restabilit funcționarea intestinului. A primit de asemenea să facă și chimioterapie. Apoi a fost dus în cărucior la alt cabinet pentru a i se face tomografie axială. Aici, deși suferea și tremura de frig, a dat rândul unui alt bolnav, iar el a așteptat multă vreme pe holul spitalului. Când a venit timpul să facă consultația, s-a stricat aparatul. În cele din urmă au adus o mașină și l-au dus la un alt tomograf. Acolo s-a depistat extinderea rapidă a cancerului la ficat și plămâni. În tot acest timp a fost vesel și bine dispus și spunea frumoasele lui glume, ca și cum nu el ar fi fost bolnav. Mângâia și alina pe tot cel care mergea la el.

Prinos cu dureri mucenicești

Atât înainte de operație, cât și după aceea, la Mănăstirea Suroti mulți veneau la Stareț să-l vadă, să-și spună necazurile și să-i ceară iertare. Aceasta adăuga osteneală și chin la suferințele lui, dar nu o putea evita.

– Gheronda, de ce îi părăsiți pe fiii Sfinției Voastre? l-a întrebat cineva.

– „Zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani”[2]. Ajung atâția…

– Gheronda, de ce nu faceți rugăciune să vă vindece Dumnezeu, de vreme ce avem atâta nevoie de Sfinția Voastră? l-a întrebat altul.

– Nu ne putem bate joc de Dumnezeu, deoarece eu am cerut să-mi dea această boală…

– Gheronda, spuneți-mi un ultim sfat, ca să-l am pentru toată viața, l-a rugat un fiu duhovnicesc de al său.

– Să avem noblețe duhovnicească, căci prin aceasta ne înrudim cu Hristos.

Dar nici pe maicile și surorile mănăstirii care se jertfeau pentru el ca să-i aline suferința nu le-a trecut cu vederea, ci făcea sinaxe cu ele ca să le dea ultimele povețe.

 

Fragment din cartea Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Ieromonahul Isaac. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005.

 

[1]           Ps. 87, 4.

[2]           Ps. 89, 10.

Durere și boli