/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Părintele Paisie Aghioritul – învățător al mărinimiei practice

Părintele Paisie Aghioritul – învățător al mărinimiei practice

Părintele Paisie Aghioritul - învățător al mărinimiei practice

 

Arhim. Theoklitos Bolkas

Stareţul Mănăstirii „Sf. Arsenie Capadocianul” – Vatopedi, Halkidiki

Mai întâi de toate simt nevoia să aduc din adâncurile inimii mele doxologie Preabunului nostru Domn, Iisus Hristos, Care m-a învrednicit să mă aflu încă o dată în binecuvântata dumneavoastră ţară şi, desigur, la sfânta şi istorica Mănăstire Neamţ. România mi-a devenit foarte iubită prin intermediul cărţilor lui Virgil Gheorghiu şi prin pelerinajele pe care le-am făcut aici în decursul anilor.

Exprim, fieşte, călduroase mulţumiri Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Iaşilor, care a acceptat să particip la acest simpozion foarte bine organizat, dedicat Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, contemporan nouă şi cunoscut la nivel mondial. Cu binecuvântarea Voastră, Înaltpreasfinţite, voi spune câteva cuvinte simple din cele pe care le-am văzut şi le-am auzit de la însuşi Cuviosul, şi alte câteva lucruri folositoare de suflet.

De asemenea, datorez călduroase mulţumiri şi Părintelui Petru Sidoreac, iubit frate întru Hristos şi împreună-slujitor, care a avut gândul cel bun de a mă propune ca vorbitor comisiei responsabile cu organizarea, căreia, în egală măsură, îi mulţumesc.Părintele Paisie Aghioritul - învățător al mărinimiei practice

Despre Părintele Paisie auzeam de la fratele nostru întru Hristos, Părintele Agatanghel Parlantzos, actualmente stareţ al Sfintei Mănăstiri „Adormirea Maicii Domnului” din Polighiro. Părintele Agatanghelos îl cunoscuse pe Părintele Paisie în perioada când ultimul se afla la Mănăstirea Stomiu din Koniţa, distrusă în 1943 de nemţii invadatori. S-a nevoit acolo în perioada 1958-1962 şi a lucrat la reconstruirea ei, ajutând, totodată, duhovniceşte pe credincioşii acelei regiuni îndepărtate. De acolo a mers la Muntele Sinai şi s-a stabilit la sihăstria „Sfintei Epistimia”. Puţin mai târziu, însă, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină la Athos, lăsând în urmă iubita sa pustie din muntele călcat de Însuşi Dumnezeu.

Prima mea întâlnire cu Părintele Paisie a avut loc în vara anului 1965, când l-am vizitat la Chilia „Sfinţilor Arhangheli” de la Schitul Ivirului „Sf. Ioan Botezătorul”. Eram împreună cu Părintele Agatanghel şi cu fratele meu întru Domnul, Arhimandritul Grigorie Papasotiriu, actualmente duhovnic şi ctitor al Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” Metamorfosi din Halkidiki. Acolo, Cuviosul Paisie ne-a primit cu toată dragostea şi simplitatea călugărească. Atunci am înţeles că nu era vorba despre un simplu monah, chiar dacă înfăţişarea exterioară la asta trimitea. Avea profunzime duhovnicească. În timpul acestei vizite a noastre, ne-a vorbit despre mărinimie şi despre faptul că cel ce se nevoieşte să ducă lupta cea bună se aseamănă celui care sapă o groapă. Ne-a explicat că, atâta timp cât se află încă la suprafaţă, este văzut de toţi. Cu cât înaintează în profunzime, cu atât se ascunde încet-încet, până când se pierde din ochii lor. În acest fel şi creştinul, cu cât face lucrare duhovnicească în interiorul său, cu atât evită laudele şi caută să trăiască nevăzut, cu simplitate şi mărinimie.

Ce este, însă, mărinimia şi cum acţionează omul mărinimos? Părintele Paisie ne-a arătat practic în toată viaţa lui că, într-adevăr, avea mărinimie şi lucra întotdeauna după acest dreptar. Din dragoste faţă de Dumnezeu, se jertfea pentru alţii, uitând cu totul de sine însuşi, pentru a împlini voia lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu, iar nu pentru a fi lăudat şi evidenţiat el însuşi. Astfel, ne arăta că nu este de ajuns să avem mărinimie, adică să ne jertfim pentru ceilalţi, ci şi să ne mişcăm cu mărinimie, adică fără afirmare de sine, ci în ascuns, spre slava lui Dumnezeu. Când avem mărinimie, dar aceasta este amestecată cu mândria, atunci nu avem odihna şi bucuria pe care Dumnezeu le oferă fiilor Săi. Părintele Paisie simţea permanent bucuria jertfei, pentru că tot ce făcea izvora din inima sa iubitoare şi voia ca această bucurie să o transmită tuturor, întrucât dragostea lui acoperea întreaga lume.

Prima lecţie despre mărinimie ne-a dat-o Părintele Paisie în dimineaţa când am pornit de la chilia sa pentru a ne întoarce la Kareea. Când ne luam rămas bun, l-am întrebat dacă ştie unde se confecţionează veste („kondo”) ca aceea pe care o purta el. (În limba greacă, cuvântul „kondo” desemnează elementul de vestimentaţie monahală menţionat în Pateric drept „kolov”, „scurtă”, „vestă”). Înainte de a-mi încheia propoziţia, o scoate şi mi-o dă. „Dar, părinte, i-am zis, eu vreau să aflu doar cine face asemenea lucruri în Kareea, ca să cumpăr şi eu, nu să mi-o daţi Sfinţia Voastră”. El a insistat, dar eu l-am rugat să mă ierte, că nu o voi primi.

După această primă întâlnire şi experienţă duhovnicească, au urmat şi alte vizite, inclusiv la spitalul în care a fost internat în 1966 pentru o operaţie grea, care a durat multe ore, în timpul căreia i s-a extirpat un plămân şi jumătate. Acolo, în spital, s-a creat o legătură duhovnicească cu câteva tinere evlavioase şi iubitoare de viaţă monahală, fiice duhovniceşti ale Părintelui Policarp, care i-au donat sângele necesar pentru operaţie. După externare, a fost găzduit la o familie cunoscută Părintelui Policarp, unde, sub supravegherea şi îndrumarea acestuia din  urmă, şi cu purtarea de grijă a surorilor, sănătatea Cuviosului fost reabilitată, acesta putând să se întoarcă  iarăşi la iubitul său Munte Athos.

Datorită acestui eveniment, Cuviosul, mânat de sentimentul de recunoştinţă faţă de Părintele Policarp şi de fiicele sale duhovniceşti, care i-au fost alături, s-a adresat mai sus amintitului Părinte Agatanghel şi l-a rugat să ceară binecuvântarea Mitropolitului de atunci al Kasandriei, fericitul de pomenire Sinesie, pentru fondarea unei mănăstiri de maici în eparhia sa, pe care Înaltpreasfinţitul a dat-o cu multă bucurie. Astfel a fost întemeiată Sihăstria „Sfântului Ioan Teologul”, pe teritoriul localităţii Suroti, Tesalonic, unde, pe atunci, eu slujeam ca preot paroh. La această mănăstire, Cuviosul a adus, mai târziu, moaştele sfântului său apropiat, ale Cuviosului Arsenie Capadocianul. Tot acolo, după o perioadă de mare suferinţă, a adormit întru Domnul şi a fost înmormântat în urmă cu 20 de ani, transformând mănăstirea într-un loc de pelerinaj cunoscut în întreaga Ortodoxie. Acest sfânt  aşezământ a editat  până acum şase volume foarte îngrijite şi frumos lucrate cu cuvântări şi apoftegme de-ale Cuviosului, rod al notiţelor adunate timp de ani de zile de către maici, volume traduse în multe limbi, inclusiv în română.

SimpozionÎmi amintesc câteva lucruri din timpul vizitelor mele la chilia „Sfânta Cruce” de la Mănăstirea Stavronikita, unde s-a nevoit din anul 1969.  La aceeaşi chilie se nevoise duhovnicul său, renumitul Părinte Tihon Rusul, pe mormântul căruia, Cuviosul Paisie, din multa dragoste faţă de stareţul lui, a sădit rozmarin, pentru a nu fi  călcat de către pelerini.

Cuviosul nu voia să jignească pe nimeni.  Ce voia să spună cuiva, o spunea folosind parabole, ca şi Mântuitorul. Niciodată nu l-am auzit să judece, sau să osândească pe cineva, ci întotdeauna certa cu dragoste. Despre greşelile pe care vedea că le face cineva, spunea cu durere în suflet şi cu dragoste, pentru a nu răni: „Sărmanul! Cum de a făcut asta?!” Astfel, punând gândul cel bun, avea un loc pentru fiecare în inima sa cea plină de iubire pentru toţi.

Încă şi animalele aveau loc în inima compătimitoare şi mărinimoasă a Părintelui Paisie, după cum am putut şi eu însumi să-mi dau seama într-una din vizitele mele. În timp ce discutam cu Stareţul în chilie, am auzit la un moment dat ţipete de şoarece. Am mers în magazie şi, cu lanterna, am descoperit un şoricel cu lăbuţa din faţă ruptă. Mi-a spus: „Am aici o cutie cu apă, ca să bea şoarecii, şi acolo alta, pentru sărmanii şerpi. Unde să găsească apă aici, în pustiu?!”.

Se îngrijea şi de alte animale sălbatice din zonă, de şacali şi de vulpi, pe care le hrănea într-un loc anume.

Altă dată, îmi amintesc, în timp ce plecam, m-a întrebat discret: „Unde te vei duce?” I-am răspuns: „La Mănăstirea Filoteu”. Atunci, dându-mi două felii de pâine, mi-a spus: „Bine. Vei merge pe această scurtătură pe care tocmai am descoperit-o, şi ia şi această pâine”. „Dar, părinte, pâinea au adus-o pentru Sfinţia Voastră; nu pot să o primesc”, i-am zis. „Ia-o, vei avea nevoie de ea”, a insistat. „Să fie binecuvântat”, am zis şi am luat-o, ca să nu-l întristez, şi am pornit. În timpul mersului, însă, pe caldarâm, m-a apucat hipoglicemia. Îmi era imposibil să înaintez chiar şi un pas. Atunci mi-am amintit de pâinea pe care insistase stareţul să o iau, am mâncat-o şi, astfel, cu binecuvântarea lui, mi-am revenit şi am continuat. Aici se vede şi harisma înainte-vederii pe care o avea de la Dumnezeu, dar şi dragostea şi mărinimia sa. A preferat să se lipsească el de puţina pâine pe care o avea, pentru a mă ajuta pe mine.

Pe vizitatorii săi, chiar dacă era obosit, îi conducea de multe ori până la un punct din afara gardului chiliei. „Părinte, pentru că vedem că sunteţi obosit, vă rugăm să nu mai ieşiţi”. Ne răspundea, glumind, fără să ia în considerare efortul său. „Binecuvântatule, vom merge împreună până la staţie”. Acolo ne dădea binecuvântarea lui.Părintele Paisie Aghioritul - învățător al mărinimiei practice

Ne-a povestit odată următorul eveniment despre Părintele Enoh, monah român evlavios şi cu discernământ, de la o chilie din Kapsala. Părintele Enoh se afla la intrarea Mănăstirii Stavronikita, vorbind cu nişte studenţi. Părintele Paisie, fiind unul dintre cei care participau la discuţie, l-a auzit pe Părintele Enoh spunând: „Noi, în România, avem şi mireni care fac minuni”. De remarcat că discuţia avea loc în timpul lui Ceauşescu. Părintele Paisie, ştiind că studenţii aveau nedumeriri în legătură cu calendarul, şi vrând să-i ajute duhovniceşte, a întrebat pe Părintele Enoh: „Aceşti oameni (mirenii care făceau minuni), folosesc calendarul vechi, sau pe cel nou?”. Părintele Enoh a răspuns cu simplitate: „Dumnezeu nu ţine cont de calendarul vechi sau nou, ci de inima simplă şi mărinimoasă”. În acest fel studenţii şi-au primit răspunsul dorit.

Pe drumul spre chilia „Cinstitei Cruci”, era o chilie unde vieţuia un stareţ cu ucenicul lui, care era imobilizat la pat. Viaţa lor era grea din pricina bătrâneţii şi a bolii ucenicului şi, de aceea, mulţi lăsau alimente sau chiar bani la uşa chiliei ori de câte ori lipsea stareţul. Acesta, văzând diferitele daruri, se întrista şi îl ruga pe părintele Paisie să sfătuiască pe pelerini să nu lase nimic deoarece îi era greu: 1. să-şi facă rânduiala de monah pentru sine şi pentru ucenic, 2. să facă rugăciune pentru donatori, după cum dorea inima sa cea mare şi 3. Să găsească timp să lucreze pentru nevoile chiliei şi pentru îngrijirea ucenicului său bolnav.

Părintele Paisie ne vorbea întotdeauna cu multă admiraţie despre mărinimia acelui stareţ. Într-o seară, ne spunea el, a simţit că s-a apropiat sfârşitul ucenicului suferind şi, în ciuda faptului că el însuşi era bolnav, a reuşit să ajungă la timp la chilie, cu puţin timp înainte de adormirea sa. Astfel, ucenicul l-a avut aproape şi a privegheat în rugăciune cu stareţul său.

Este cunoscut că Părintele Paisie, mânat întotdeauna de enorma sa mărinimie, şi vrând să nu întristeze pe nimeni, făcea ascultare faţă de aproapele său, după cum se vede şi din întâmplarea de mai jos. Un medic stomatolog din Tesalonic insista să repare dantura Stareţului, care avea majoritatea dinţilor distruşi, ca să scape de dureri şi să poată mânca. S-a străduit mult până să-l convingă pe Stareţ să accepte îngrijirea medicală şi o proteză dentară. Părintele Paisie i-a mulţumit călduros medicului pentru marele ajutor acordat. Întorcându-se la chilia sa, însă, de teamă să nu se scandalizeze părinţii care l-ar fi văzut cu proteză dentară, a decis, după cum ne spunea, să nu o folosească niciodată.

Întotdeauna consecvent şi de nezdruncinat în împlinirea vieţii monahale, chiar dacă bolnav, primea zilnic nenumăraţi vizitatori, neoferind odihna necesară mult-suferindului său trup. Era întotdeauna gata şi bucuros să ajute şi să transmită ceva din bucuria lui Hristos, pe care o avea din belşug în inima sa şi să asculte cu atenţie şi cu interes durerea fiecăruia, chiar dacă de multe ori suferea de migrene puternice, lucru pe care l-am sesizat şi noi.

Odată, ne-a povestit: „Eram bolnav şi aveam febră. Mi-am luat temperatura cu termometrul şi am văzut că era foarte ridicată. Neavând putere să-mi fac canonul, metaniile, am zis: «Dacă ai reuşit, tangalachi (aşa îl numea Stareţul pe diavol) să intri şi în termometru, ca să mă păcăleşti, nu-mi voi face canonul»”.

Cum este posibil, din toate acestea, să nu admirăm mărinimia şi spiritul jertfelnic al Stareţului? De-am face şi noi, cu rugăciunile lui, la fel!

Părintele Paisie Aghioritul - învățător al mărinimiei practiceÎn vacanţa de Crăciun a anului 1985, împreună cu un elev de liceu l-am vizitat pe Stareţ  la chilia Panaguda, care aparţinea de Mănăstirea Cutlumuş, unde vieţuia din 1979. În timpul discuţiei, adresându-se tânărului, i-a zis: „Ascultă, fiul meu. Dumnezeu ne-a dat o mare putere, cu care putem deveni sfinţi. Aceasta este puterea egoismului, însă tangalachi a modificat-o, cu consimţământul nostru, şi în loc să ajungem sfinţi (άγιοι), devenim sălbatici (άγριοι). De aceea, fiule, trebuie să ne mişcăm cu dragoste  şi mărinimie spre Dumnezeu, Creatorul nostru pentru darurile pe care ni le dă neîncetat nouă şi fraţilor noştri”.

În luna aprilie a anului 1990, iubitul prieten întru Hristos, Constantin din Ioanina, a vizitat pe Părintele Paisie pentru ca să-l vadă şi să ia binecuvântarea sa. Când a ajuns la Panaguda, Stareţul vorbea pelerinilor. Constantin, până atunci necunoscut Cuviosului Paisie, văzându-l că vorbeşte ţinând în mână metania de 300 de boabe, s-a gândit: „Părinte, pe aceasta ţi-o voi lua!”. Atunci, Părintele Paisie, întorcându-se spre el, îi zice: „Constantine, ceea ce gândeşti tu  nu se poate realiza”. „De ce, Părinte, nu se poate?”, l-a întrebat Constantin, dar Părintele Paisie i-a răspuns zâmbind: „Pentru că metaniile tale au 100 de boabe, în timp ce ale mele au 300”. A doua zi, Constantin s-a întors la Stareţ, cu un şir de metanii de 300 de boabe. Arătându-le Stareţului, îi zice: „Ţi le-am adus pe acestea, pentru ca să mi le dai pe acelea”. Atunci Stareţul i-a răspuns: „Dacă ai fi ştiut ce-mi ceri, nu mi le-ai fi cerut. Acestea au fost ale adormitului meu stareţ, Părintele Tihon duhovnicul. Dar, dacă mi le ceri, ia-le!”. A urmat o discuţie folositoare de suflet şi Părintele Paisie i-a descoperit evenimente care urma să se întâmple. De atunci, Constantin are acele metanii drept odor protector, prin intermediul căruia se fac minuni, dar pe care mie nu mi le-a descoperit.

Este o caracteristică a Cuviosului Paisie învăţătura lui predată într-un mod pedagogic, pentru a fi înţeleasă mai uşor. În perioada când se nevoia la chilia „Cinstitei Cruci”, câţiva tineri se gândeau să devină clerici mireni, dar considerau că reverenda era o problemă şi de aceea doreau să nu mai fie obligatorie purtarea ei. Atunci Stareţul a rupt toate frunzele de pe trunchiul unui măslin din curte şi a scris un text: „Arborii şi-au lepădat veşmântul, să vedem ce roade vor mai da!…” şi alături: „Preot fără rasă (αράσοτος) = rătăcit (άσωτος)”. Vedeam întotdeauna acest măslin în timpul vizitelor noastre acolo. În acest fel, a răspuns celor care îi cereau părerea asupra reverendei şi, mai ales, celor care voiau să ia chiar … binecuvântare de la el pentru a-şi argumenta în conştiinţa lor nepurtarea reverendei.

Ne spunea Cuviosul Paisie că, pe când străbătea un oraş din Mitropolia noastră, l-au întâlnit câteva doamne care l-au recunoscut şi fiecare dintre ele îl ruga să treacă şi pe la casa ei pentru a o binecuvânta. „Chiar dacă eram obosit, ne-a spus, am mers la fiecare casă, pentru a le împăca gândul şi a nu le întrista”. De atunci, acele doamne se laudă cu bucurie şi cu un pic de mândrie cu vizita Stareţului la casele lor. Niciodată nu lua în seamă Stareţul oboseala sa…!

Îndemna să se întemeieze mănăstiri (în afara Sfântului Munte), pentru ca să poată merge acolo credincioşii şi să se întărească duhovniceşte. Spunea în mod caracteristic: „Unde se face o mănăstire, se domesticeşte locul!”.

A insistat pe lângă Arhimandritul Grigorie, predicatorul Mitropoliei noastre, să nu se stabilească la Sfântul Munte, după cum intenţiona, ci să întemeieze o mănăstire în afara Muntelui Athos. Astfel, a apărut cunoscuta şi de toţi îndrăgita Sihăstrie de maici a „Cinstitului Înaintemergător” – Metamorfosi din Halkidiki, unde, mai târziu, a fost pregătită pentru tipar cartea „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisă de aghioritul Ieromonah Isaac din Liban, fiu duhovnicesc al Cuviosului.

De asemenea, cu sfatul şi binecuvântarea lui, a fost întemeiată şi Sihăstria de călugări „Sf. Ioan Rusul” – Kassandra, care îl are ca stareţ pe Părintele Timotei.Părintele Paisie Aghioritul - învățător al mărinimiei practice

La fel s-a întâmplat şi cu mănăstirea nostră, a „Sf. Arsenie Capadocianul”, din apropierea satului Vatoped – Halkidiki. Sfânta Mitropoliei a Kasandriei, cu binecuvântarea Mitropolitului de atunci, adormitul întru fericire Sinesie, a fost împodobită cu patru mănăstiri, două de călugări şi două de maici, la îndemnul Cuviosului Paisie.

Acestea, cu dragostea şi cu rugăciunile lui, funcţionează până astăzi şi oferă ajutor duhovnicesc multora.

Încheind alocuţiunea mea, consider că ar fi o scăpare din partea mea dacă nu aş menţiona câteva lucruri şi despre părinţii după trup ai Sfântului Stareţ, Prodromu şi Evloghia.

Cândva, am pus următoarea întrebare fraţilor lui, Cristina şi Rafail: „Când eraţi copii mici şi făceaţi obrăznicii copilăreşti, tatăl vostru vă bătea?” Mi-au răspuns: „Nu. Nu ne-a bătut niciodată, dar ne spunea: Dumnezeu să te lumineze, fiul meu, ca să-ţi înţelegi greşeala”. Am admirat educaţia înţeleaptă pe care o oferea copiilor săi tatăl Părintelui Paisie. În acest fel, cultiva respectul faţă de Dumnezeu şi dragostea dintre ei.

După cele povestite de Cuviosul Paisie, mama sa zicea din toată inima încontinuu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, chiar şi atunci când îşi îndeplinea sarcinile sale cotidiene. Această rugăciune auzind-o Stareţul de mic copil şi-a însuşit-o pe deplin. Ne spunea că mai-marii satului, recunoscând înţelepciunea mamei lui, dobândite prin harul lui Dumnezeu, îi cereau sfatul pentru rezolvarea multor probleme de zi cu zi.

Din asemenea rădăcini duhovniceşti s-a născut şi s-a hrănit dascălul mărinimiei, al răbdării, al smereniei şi al dragostei dezinteresate şi nesfârşite, Sfântul Cuvios Paisie.

Încă multe alte lucruri am putea relata despre Cuviosul Paisie, iubiţii mei fraţi. Datorită lipsei timpului, însă, mă limitez la acestea.

Iertaţi-mă, fraţilor! Cred că v-am obosit, dar vă rog să imploraţi pe Domnul ca, pentru rugăciunile Înaltpreasfinţitului, să ne ajute să imităm, la aceeaşi măsură, smerenia, dragostea şi mărinimia Sfântului Cuvios Paisie, a cărui trecere în rândul sfinţilor o aşteptăm. Amin!

Vă mulţumesc.

 

Referat prezentat la Simpozionul Internațional dedicat Cuviosului Paisie Aghioritul, Mănăstirea Neamț, 13-15 noiembrie 2014.

Părintele Paisie Aghioritul – învățător al mărinimiei practice