/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Sfaturi pentru monahi (A). Misiunea monahului

Sfaturi pentru monahi (A). Misiunea monahului

                                              Misiunea monahului

                       

 

Înainte de a expune micile mele experienţe celor care vor să devină monahi, se cuvine să spun câteva sfaturi pentru a fi ajutaţi când mai rămân încă în lume dintr-un motiv sau altul. Iar acest mic ajutor poate îi va întări pentru tot parcursul călătoriei lor monahale.

Deci lucrul de temelie al tânărului este să gă­sească un duhovnic iubitor de monahi, deoarece cei mai mulţi duhovnici ai epocii noastre sunt luptători împotriva monahilor şi a monahismului. Unii ca aceş­tia caută să-i ţină în lume pe tinerii ce vor să devină monahi, dând pildă pe Marele Vasile cu Vasiliadele sale şi lucrarea socială etc.

Nu vreau să povestesc viaţa Marelui Vasile înainte de a începe Vasiliadele, ci doresc să-mi spun gândul meu referitor la ceea ce ar face Marele Vasile dacă ar trăi în epoca noastră. Mi se pare că ar lua din nou metaniile şi s-ar retrage în peşteră văzând flacăra dragostei pentru aproapele pornită de la Vasiliadele sale şi de la alţi Sfinţi Părinţi, care s-a întins peste tot, nu numai la cei credincioşi, ci chiar şi la cei necredin­cioşi. Aceştia formează Asistenţa Socială, care cuprin­de chiar şi membri ai Asociaţiilor Filantropice Duhovniceşti (prea adesea numai pe hârtie eficiente). În puţine cuvinte, Asistenţa Socială strigă în fiecare zi: „Sfinţi Părinţi ai epocii noastre, lăsaţi-ne filantropia nouă, mirenilor, care nu putem face altceva, iar voi căutaţi de vă ocupaţi cu ceva mai duhovnicesc”.

Din păcate însă, unii clerici nu numai că nu fac aceasta, deoarece nu o înţeleg, ci lucrul cel mai rău este că îi împiedică şi pe cei ce înţeleg şi vor să se dăruiască în întregime lui Hristos pentru că simt cu tărie chemarea pentru viaţa monahală. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns cele pe care le aude de la mireni, mai aude încă o grămadă şi de la clericii care au pretenţia nesăbuită ca monahii să lase pustia şi să vină în lume şi să se ocupe de lucrarea socială. Dar să arăt şi câteva „cununi” pe care le împletesc acelora care părăsesc lumea: „leneşi”, „individualişti”, „laşi” etc. Şi aceasta deoarece se consideră pe ei înşişi nişte eroi, care se nevoiesc în mijlocul societăţii păcă­toase, iar pe monahi nişte fricoşi, care fug să-şi mân­tuiască sufletul lor.

Mă minunez cum de nu pot ei înţelege marea misiune a monahului! Monahul fuge de lume nu pentru că urăşte lumea, ci pentru că iubeşte lumea, căci prin rugăciune o va ajuta mai mult, mai ales în lucruri care nu se pot face omeneşte, ci numai prin intervenţie dumnezeiască. Aşa mântuieşte Dumnezeu lumea. Mo­nahul nu spune niciodată: „Să mântuiesc lumea”, ci se roagă atât pentru mântuirea întregii lumi, cât şi pentru a sa. Când Bunul Dumnezeu aude rugăciunea sa şi ajută lumea, el nu zice: „Eu am mântuit lumea”, ci „Dumnezeu a mântuit-o”.

Aşadar, în câteva cuvinte, monahii sunt telegra­fiştii Maicii Biserici şi prin urmare, dacă fug de lume, aceasta o fac din dragoste, deoarece fug de paraziţii lumii pentru a putea avea o legătură mai bună cu Dumnezeu şi astfel să poată ajuta mai mult şi mai bine lumea.

Fireşte, pretenţia nesăbuită pe care o au unii clerici, precum am spus, ca monahii să coboare în lume, o au şi unii soldaţi neghiobi, când unitatea lor este în primejdie. Adică pretind ca transmisionistul să lase aparatul său şi să ia şi el puşca, de parcă s ar salva situaţia dacă s-ar mai adăuga o armă alături alte două sute. În timp ce transmisionistul încearcă să ia legă­tura şi răguşeşte strigând: „M-auzi? M-auzi?”, ceilalţi cred că spune cuvinte multe în văzduh. Însă telegra­fiştii înţelepţi nu îi ascultă, chiar dacă ceilalţi îi insultă, ci se nevoiesc până prind legătura, după care cer ajutor imediat de la Statul Major (Dumnezeu). Şi astfel vin în ajutorul lor mari puteri aeriene, de uscat, marine etc. şi se salvează situaţia cu ele, iar nu cu puşcociul lor. Tot astfel şi monahii se mişcă cu puteri dumnezeieşti prin rugăciunea lor, iar nu cu netrebnicele lor puteri personale. Cu atât mai mult în epoca noastră, când răul a întrecut măsura, avem nevoie de intervenţia lui Dumnezeu.

Altceva este atunci când monahul, silit fiind de împrejurări, se află în lume pentru o perioadă mai mică sau mai mare şi astfel ajută în acelaşi timp şi prin puterea sa duhovnicească personală pe care i-a dăruit-o Dumnezeu. Dar această lucrare el o conside­ră secundară, lucrarea sa principală fiind rugăciunea. Aceasta o face în mod firesc şi monahul care stă în chilia sa, unde foloseşte rucodelia ca pe o a doua lucrare. Dar dacă vede pe cineva alături de el că suferă, îl ajută cu ce poate. De asemenea, atunci când cineva care are necazuri vine la el, le lasă pe toate şi încearcă să-l ajute şi omeneşte, după puterea sa. Sco­pul monahului nu este să se ocupe cu multe rucodelii şi să adune mulţi bani pentru a-i ajuta pe cei săraci, deoarece aceasta este o cădere duhovnicească. Căci el poate să ajute cu tone, iar nu cu kilograme. De pildă, când este secetă, el poate prin rugăciunea sa să umple hambarele întregii lumi. Astfel, Dumnezeu „ridică pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit”1. Să nu uităm ce a făcut proorocul Ilie.

Aşadar monahii nu părăsesc pustia ca să ajute vreun sărac, nici să cerceteze vreun bolnav la spital oferindu-i o portocală sau o altă mângâiere, lucru care se face de obicei de mireni şi pe care îl va cere Dumnezeu de la ei. Monahii se roagă pentru toţi bolnavii pentru a-şi câştiga îndoita lor sănătate şi Bunul Dumnezeu Se milostiveşte spre zidirea Sa şi-i ajută să se facă bine, ca şi aceştia la rândul lor să ajute pe alţii lucrând ca nişte creştini buni.

Monahii nu cercetează pe cei din închisoare, de­oarece ei înşişi se închid de bună voie, mişcaţi fiind de multa iubire ce o au faţă de Făcătorul de bine şi Mântuitorul lor Hristos. Iar Hristos dăruieşte iubirea Sa îmbelşugată acestor fii ai Săi, monahii. Căci fiind ei înlăuntrul Cetăţii (Mănăstirii), prezenţa şi iubirea lui Hristos o prefac în rai. Toată această bucurie paradisiacă pe care o simt monahii, ei cer de la Hristos ca să o dăruiască tuturor fraţilor lor întemniţaţi în închisorile din întreaga lume. Astfel, Bunul Dumnezeu este mişcat de dragostea fiilor Săi celor buni şi revarsă mângâierea Sa asupra sufletelor tuturor celor întem­niţaţi şi de multe ori chiar îi eliberează.

În afară de aceştia, monahii îi ajută şi pe cei întemniţaţi nu pentru zece sau douăzeci de ani, ci pentru veşnicie şi care au mai mare nevoie de ajutor. Aceştia sunt fraţii noştri adormiţi, pe care monahii îi cercetează în felul lor şi le oferă multe răcoritoare duhovniceşti. Bunul Dumnezeu îi ajută pe cei ador­miţi şi îi vesteşte în acelaşi timp şi pe monahi printr-o bucurie de nedescris, pe care le-o dăruieşte în urma rugăciunii lor făcute cu durere pentru aceia. Ca şi cum le-ar spune: „Nu vă necăjiţi, fiilor, i-am ajutat şi pe cei adormiţi!”

Poate va întreba cineva: „Oare este de trebuinţă să-L rugăm pe Dumnezeu ca El să-i ajute pe cei ador­miţi?” Desigur că trebuie să-L rugăm. Şi foarte mult se înduioşează Dumnezeu când ne doare pentru aproapele nostru şi-L rugăm ca să-l ajute, căci atunci intervine Dumnezeu, fără ca să se silească libertatea. Aici se poate vedea şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, Care nici măcar diavolului nu-i dă dreptul să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm, pentru a interveni. Şi El vrea să intervină imediat, ca să ajute făptura Sa. Fireşte, dacă Dumnezeu ar vrea, şi acum l-ar aduna pe diavol ghem în iad, dar îl lasă pentru binele nostru, deoarece prin loviturile răutăţii lui, pe care ni le dă, tot praful patimilor noastre se risipeşte.

Prin toate acestea ce le-am arătat şi le voi arăta mai jos, vreau să scot în evidenţă marea misiune a monahului, care este cea mai serioasă dintre toate lucrările filantropice omeneşti. Iar aceasta, deoarece mai înainte ca cineva să devină monah, şi-a împlinit datornica lui filantropie dându-le pe toate, precum a spus Hristos tânărului (Matei 19, 21), ba încă şi pe sine însuşi s-a dat lui Hristos (Părintelui său Cel bogat). De aceea acum, ca fiu al Său (ca monah neago­nisitor), el are parte de avuţia lui Dumnezeu şi cere câte vrea de la Părintele Său cel milostiv. Iar Părintele Său dăruieşte cu îmbelşugare milele Sale nefericiţilor Săi fii.

Aşadar, tânărul iubitor de monahism aude multe de la unii clerici, dar şi de la mireni, care încearcă să-l îndepărteze de la această măreţie a monahismului. În afară de acelea ce nu se spun, – fireşte, nu se spun de către oamenii serioşi –, mai spun că monahul este ca un lucru mort, căci nu face copii etc.

Nu vreau să-i cercetez pe cei ce spun acestea, dacă ei au copii, deoarece acesta este scopul căsă­toriei şi atunci viaţa lor are sens, dar monahul are altă misiune, Fecioria, un alt mod de existenţă. Dar şi pe cei ce au copii aş vrea să-i întreb: „I-aţi ajutat să dobândească raiul sau i-aţi ajutat numai materiali­ceşte?” Prin urmare, monahii care se îngrijesc de mântuirea sufletelor oamenilor sunt părinţi cu mai multă dragoste decât părinţii cei după trup şi au mai mulţi copii chiar şi decât cel care are cel mai mare număr de copii. Şi aceasta, deoarece pe toate făptu­rile lui Dumnezeu ei le consideră fiii şi fraţii lor şi se roagă cu durere ca toţi oamenii să ajungă la destinaţia lor, lângă Dumnezeu. Şi fiindcă pentru unii nu este uşor să înţeleagă cum se renasc duhovniceşte oamenii prin lucrarea monahilor, voi arăta modul cum contribuie ei chiar la naşterea trupească de copii. Deşi ei înşişi se înfrânează chiar şi de la gânduri trupeşti, însă atunci când au îndrăzneală către Dumnezeu, ei dezleagă sterpiciunea multor mame, fie că sunt în viaţă, fie ei şi adormiţi. Prin urmare, monahii nasc şi morţi fiind, atunci când sunt sfinţi.

Fireşte, monahii nu ajută predicând Evanghelia de pe amvon pentru luminarea celor mici şi celor mari, deoarece monahii trăiesc Evanghelia. Astfel, ei propovăduiesc Evanghelia prin pilda vieţii lor, lucru de care însetează lumea, mai ales cea de astăzi. În epoca noastră toţi, mai puţin sau mai mult, s-au cultivat şi astfel pot spune şi adevăruri mari, dar care n au nici o legătură cu cei mai mulţi care predică de la înălţimea amvonului, care nu reuşesc altceva decât să se încarce cu „Vai”-urile rostite de Domnul în Evanghelie. Aşadar monahii nu sunt nişte felinare ce luminează pe străzile oraşelor ca să nu se potic­neas­că oamenii, ci faruri aflate la depărtare, sus pe stânci, ce îndreptează corăbiile lumii prin semnalele lor pentru a ajunge la destinaţie. De aceea, nici chiar părinţii n-ar trebui să împiedice pe copiii lor atunci când Dumnezeu îi cheamă să devină monahi (tele­grafişti ai Bisericii), deoarece misiunea aceasta este foarte mare şi mai înaltă decât aceea pe care ei înşişi o fac pentru Dumnezeu. Mirenii merg regulat la bise­rică şi dăruiesc şi vreo lumânare, monahul însă stă zi şi noapte în Biserică şi se dăruieşte pe sine în întregime lui Hristos, arzând de dragoste pentru El; Îl slă­veşte şi-I mulţumeşte pentru sine şi pentru toată lumea.

De aceea, nu pot înţelege de ce unii clerici şi mireni se luptă împotriva monahismului. Precum Armata consideră Transmisiunile arterele Corpului de Armată, aşa şi Biserica noastră la fel consideră mona­hismul. Aş vrea să aflu de care Biserică aparţin aceşti oameni binecuvântaţi care luptă împotriva monahismului?

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacăde Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005

1 I Regi 2, 8.

Sfaturi pentru monahi (A). Misiunea monahului