/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Sfaturi către monahi (D). Alegerea mănăstirii

Sfaturi către monahi (D). Alegerea mănăstirii

Alegerea mănăstirii

 

După ce ai pornit aşa cum trebuie pentru a deveni monah şi ai lăsat patria ta „de aici”, ia aminte ca nu cumva să te entuziasmezi îndată de persoane şi lucruri în prima mănăstire pe care o vei întâlni şi să te închinoviezi îndată acolo. Ci mai întâi cercetează şi află mănăstirile cele mai duhovniceşti, caută să intri în legătură cu părinţi duhovniceşti şi să le ceri sfatul. Apoi, după ce vei afla două-trei mănăstiri mai duhovniceşti şi după ce le vei vizita ca simplu închinător, însemnând totodată şi primele impresii despre fiecare mănăstire, cercetează după aceea care dintre toate are cele mai bune condiţii duhovniceşti şi mergi şi te închinoviază acolo. Însemnările tale despre mănăstiri ţine-le până te vei întări duhovniceşte, deoarece se poate ca vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de celelalte mănăstiri, ca să te scoată şi să te facă să umbli fără rânduială. Astfel vei avea şi tu material ca să-l războ­ieşti cu cele „pentru” mănăstirea ta şi cu cele „împotriva” celorlalte, care sunt mai multe.

Aşadar, vei căuta în acest fel încă de la început, ca un simplu închinător, să afli locul care să te odih­nească şi modul corespunzător de viaţă monahală, fie ea de obşte, fie sihăstrie, fie chilie etc. Când spun „sihăstrie” nu înţeleg pe cele din lume, ci pe cele din Sfântul Munte, care sunt ca nişte colibe şi în care locuiesc unul sau doi asceţi. Cele mai multe colibe nu au nici măcar bisericuţă.

Sihăstriile din lume în esenţă sunt tot mănăstiri de obşte, însă unii arhierei evlavioşi le recunosc ca sihăstrii, în felul acesta protejându-le de unii mitro­poliţi1, care intră în ele ca nişte „soacre mari”, creând astfel probleme, deşi au atâtea şi atâtea alte probleme ale mitropoliei de care trebuie să se ocupe. Adică sihăstriile acestea sunt tot chinovii, dar prin faptul că sunt recunoscute ca sihăstrii, sunt apărate de inter­venţiile unor mitropoliţi.

Atunci când alegi mănăstirea, dacă eşti bolnăvi­cios, să iei aminte şi la climă; locurile nordice şi expuse soarelui sunt sănătoase, precum şi locurile care nu au multă vegetaţie. Unde vezi loc însorit, piatră albă şi arbuşti mici, să ştii că acel loc este foarte sănătos, iar apele lui foarte bune. În locul unde sunt melanga şi comora (copaci din zona mediteraneană) există umezeală, afară numai dacă mănăstirea este în pantă şi o vede soarele. Văgăunile fără soare, deşi au brad, totuşi au umezeală. De asemenea unde sunt castani, acolo există multă umezeală, fără numai dacă sunt rari şi locul este spre soare.

Mai ales atunci când eşti bolnăvicios şi nu ai multă lepădare de sine, este bine să iei aminte şi la clima mănăstirii, ca nu cumva mai târziu să murmuri sau să fii nevoit să pleci la altă mănăstire. Dacă însă nu iei aminte de la început şi te afli într-un loc oarecum nesănătos, este de preferat să te iconomi­seşti puţin în privinţa ascezei, ca să nu uzezi păturilepe pat şi să nu fie nevoiţi şi alţii să-şi rupă încălţările cu vizitele lor, făcându-i pe aceştia să cheltuiască şi să se mâhnească.

Fratele meu, dacă nu ai reuşit să te închinoviezi într-un loc bun, în cel mai rău caz îţi vatămi trupul. Dar ceea ce va trebui să cauţi mai mult este ca şi clima duhovnicească a mănăstirii tale să fie sănă­toa­să, astfel încât să nu se vatăme sufletul tău, mai ales atunci când şi tu eşti puţin bolnăvicios duhovniceşte. Când spun „bolnăvicios duhovniceşte”, nu mă refer numai la micile sau marile neputinţe trupeşti, ci şi la boala minţii. Adică, atunci când firea omului este vicleană, gândeşte întotdeauna viclean, chiar şi pe cele curate le vede cu ochi vicleni. (Cu toate că aceş­tia sunt consideraţi de către duhul lumii inteligenţi, oameni cu minte diabolică, dar fiindcă sunt diabolici, de aceea şi sunt bolnăvicioşi duhovniceşte.)

Acest fel de oameni au nevoie de un mediu sfinţit ca să se sfinţească. Au nevoie de hrană foarte tare ca să sporească duhovniceşte. În timp ce tinerii care nu au viclenie şi sunt sănătoşi duhovniceşte, în simplitatea lor copilărească, cu toată sărăcia lor duhovni­cească (smerenia), seamănă cu copiii cei săraci, dar sănătoşi, care prefac toată pâinea uscată pe care o mănâncă în sânge.

De aceea ia aminte atât la clima duhovnicească, în cazul în care eşti bolnăvicios duhovniceşte, cât şi la doctorul tău duhovnicesc, adică să fie iscusit ca să te poată vindeca.

Caută pe cât poţi ca:

  1. Stareţul tău să fie om duhovnicesc, cu virtuţi, mai mult lucrător decât învăţător. Este bine ca el să fi devenit din marinar căpitan, ca să nu aplice pe spate străin toată călugăria pe care a învăţat-o citind. Sau să aibă din fire dragoste multă, cu dreaptă socoteală, ca să-l doară de fiii săi şi să nu-i trimită îndată în rai, aşa cum făcea Diocliţian. Stareţul trebuie să fie aspru numai cu sine însuşi, în timp ce faţă de ceilalţi trebuie să aibă dragoste multă şi adevărată, iar nu falsă. De asemenea să aibă mult discernământ, căci atunci când îi va lipsi discernământul, va pricinui multă pa­gubă sufletească fiilor săi chiar prin dragoste, – dragoste de tip Eli2 –, atrăgând urgia lui Dumnezeu atât asupra lui, cât şi asupra fiilor lui. Mult îl va ajuta pe ucenic dacă stareţul va fi mai mare cu cel puţin opt­sprezece-douăzeci de ani decât el, deoarece aceasta va aduce ucenicului un respect firesc faţă de acela.

  2. Stareţul să petreacă o viaţă simplă, fără griji lumeşti de prisos şi să nu caute deloc la interesele sale (să fie eliberat duhovniceşte), ci la cele ale sufletului ucenicului şi în general la interesele Maicii noastre Biserica. Aceasta, fireşte, va ajuta mult pe ucenic ca să nu asculte niciodată de gândul său şi să meargă în lume, chipurile, ca să mântuiască suflete, ci îşi va pune toată încrederea în stareţul său. Iar dacă acesta va vedea că râvna ucenicului este după Dumnezeu, îl va trimite el însuşi să ajute lumea.

  3. Stareţul să fie prietenul liniştii şi al rugăciunii, în aşa măsură ca să te alipească şi pe tine de Dumnezeu prin rugăciune şi să afli adevărata bucurie a mângâierii dumnezeieşti, deoarece această dulceaţă cerească îţi va aduna mintea şi inima în cer. Căci atunci când monahul nu simte în chilia sa dulceaţa dragostei dumnezeieşti, arătată prin mângâierile lui Dumnezeu, şi nu simte cu tărie prezenţa Sa, iar pe Maica Domnului ca pe mama sa, căreia să-i vorbeas­că precum un copil mic, uneori spunându-i nemulţu­mirile sale, alteori bucuria sa, atunci cu ce se deosebesc monahii de nenorociţii copii din orfelinate?

De aceea, însuşirile de mai sus sunt absolut necesare stareţului, ca să te ajute mai ales la început, aşa încât să nu-ţi aduci aminte de bucuriile false ale lumii şi să ţi se mărească şi mai mult golul din tine.

Mult ajută ca mănăstirea să fie depărtată de lume, de locuri arheologice şi zgomote lumeşti. Chiar şi marile mănăstiri la care se face mult pelerinaj de multe ori se depărtează de adevăratul lor scop, pentru că din mănăstiri ajung nişte surse de venituri. De aceea, unii episcopi pe bună dreptate ar vrea să le aibă ei înşişi şi nu monahii, deoarece aceştia trebuie să iu­bească neagoniseala pe care au făgăduit-o lui Dumnezeu. Din păcate însă, aceşti monahi nu se limitează la cele necesare, la cele simple, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru mănăstire, astfel încât să nu primească milostenie de la credincioşi şi să-i îndemne să îi ajute aceia pe fraţii noştri săraci care suferă. Dar ce fac? Adună chiar şi sudoarea săracilor îngră­mădind în mă­năstire un număr mare de candele şi de clopote şi crezând că astfel se slăveşte Dumnezeu. Acest fel de evlavie este ca cea pe care au avut-o mulţi clerici ruşi, care s-au făcut pricină, fără să vrea, ca policandrele, candelele şi clopotele să devină tunuri ce au lovit mai târziu în Biserica lui Hristos.

Ia aminte, fratele meu, să nu te laşi impresionat de cele despre care ţi-am vorbit, nici de politeţea lu­mească ce o vei vedea în mănăstire, nici de dragostea lumească, nici de înlesnirile lumeşti ce ţi se vor oferi, nici de orice rânduială lumească ce o vei vedea, deoarece orice rânduială lumească în mănăstire este o mare neorânduială duhovnicească.

Deci pe toate cele lumeşti din mănăstire consideră le lanţuri care, încet-încet te vor sugruma cu neliniştea pricinuită de ele, deoarece aflându-te în mănăstire, nu vei putea să te desfătezi de ele aşa cum doreşti şi astfel vei suferi. Dar chiar dacă te vei desfăta de ele, dându-ţi-se prilejul, ţi-ai mări golul sufletesc depărtându-te cu totul de Hristos. Iar în marele tău gol se va afla şi o mare nelinişte, aceea care chinuie şi pe cel mai mare bogătaş în cele materiale.

Cine se îndoieşte de faptul că mănăstirea, având toate înlesnirile, poate funcţiona mai uşor? Dacă fiecare călugăr ar avea pe mama sa ca să-l îngrijească, fireşte că şi aceasta ar fi o bună înlesnire. Dacă ar băga şi în mănăstire magnetofonul ca să spună cuvintele rugăciunii, fireşte că şi aceasta ar fi o înlesnire. Dar o şi mai mare odihnă am avea dacă strana s-ar transforma în pat. Cu siguranţă că şi pentru un pustnic ar fi o mică înlesnire dacă ar avea un mic motoraş pentru a întoarce metaniile şi un pustnic de paie care să-i facă tot canonul de metanii şi de rugăciuni, iar el să-şi procure o saltea moale, pe care să-şi întindă şi să-şi odihnească „mult chinuitul său trup”. Fireşte, toate acestea odihnesc trupul, dar pe suflet îl lasă gol şi nefericit, fără să mai socotim simţămintele femeieşti şi neliniştea lumească pe care ele le aduc.

De aceea, fratele meu, de vreme ce ai pornit pentru ceva mai înalt, ia aminte să nu sfârşeşti iarăşi la cele lumeşti. Nu uita pentru ce ai ieşit din lume, ci năzuieşte la viaţa cea mai presus de lume, pentru ca să aibă sens atât plecarea ta din lume, cât şi viaţa ta de monah. Altfel, păcat de banii cheltuiţi pentru drum. Ca să nu spun „păcat că ai mâhnit pe părinţii tăi”, deoarece aceştia vor avea plata lor de la Dumnezeu.

Un alt lucru de asemenea foarte important, la care trebuie să iei aminte, sunt criteriile care te determină să iubeşti pe stareţul tău şi care trebuie să fie curate, iar nu bolnăvicioase. Adică să nu te entuziasmezi de faptul că este din aceeaşi regiune cu tine(aceasta mai mult decât toate), să nu te impresioneze barba lui mare. Din pricina bărbii lui albe să nu ţi se pară că este foarte cuvios. Sau fiindcă este foarte slab să crezi că este foarte înfrânat (în timp ce el poate fi slab din firea sa). Sau deoarece are nume mare să devii ucenicul lui, lucru care dovedeşte cea mai mare boală duhovnicească, dacă cel care vrea să devină monah este matur, iar nu un copilaş cu cugetare copilărească.

Dacă eşti tânără, să te cercetezi şi tu pe tine, ca nu cumva să te impresioneze stareţa deoarece este foarte învăţată sau foarte frumoasă sau fiindcă prezintă însuşiri bărbăteşti, pentru că toate aceste criterii sunt bolnăvicioase. De aceea aceste suflete bolnă­vi­cioase au nevoie de ajutor pentru a-şi filtra dragostea lor curăţindu-se astfel de toate toxinele duhov­niceşti pentru a nu cultiva produse lumeşti în pustie.

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

 

1În Biserica Greciei există aşa-numitele „sihăstrii”, care sunt mănăstiri cu viaţă de obşte şi în care mitropolitul locului nu are dreptul să se amestece.

2I Regi 1, 3.

Sfaturi către monahi (D). Alegerea mănăstirii