/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Sfaturi Către Monahi (P). Dragostea

Sfaturi Către Monahi (P). Dragostea

Sfaturi Către Monahi (P)  Dragostea

Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce o au fraţii după trup, pentru că înru­deşte pe om prin Hristos şi nu prin mamă. Toţi cei ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru că înlăuntrul lor au pe Hristos, iar pe feţele lor este zugrăvită dumnezeirea. Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi, dacă nu ne scoatem pe noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor Sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să dorim ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.

Nevoitorii care suferă mult pentru mântuirea întregii lumi şi ajută în felul lor, încredinţându-se cu smerenie în mâinile lui Dumnezeu, unii ca aceştia simt cea mai mare bucurie cu putinţă în această lume, iar viaţa lor este o doxologie continuă, pentru că se înalţă lăuntric ca îngerii, lăudând zi şi noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepăsători pentru mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă se chinuiesc mereu şi se încurcă în angrenajele lumeşti cele nesfârşite trăind încă de aici în iad.

Cei mărinimoşi se mişcă în spaţiul ceresc al doxo­logiei, primesc cu bucurie încercările mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca şi pentru binefacerile Lui. Pentru aceasta ei primesc mereu binecuvântarea lui Dumnezeu în toate, topindu-se lăuntric de recunoştinţă faţă de El, pe care o arată ca nişte fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovnicească ar săvârşi.

Deşi Bunul Dumnezeu ne dă îmbelşugate binecu­vântări şi lucrează întotdeauna pentru binele nostru şi pe toate le-a făcut să slujească făpturii Sale şi să se jertfească pentru om, de la plante până la animale şi zburătoare, mici şi mari, – ba chiar şi El Însuşi S-a jertfit ca să-l slobozească pe om –, din păcate însă mulţi dintre noi suntem încă nepăsători faţă de toate acestea şi-L rănim prin marea noastră nemulţumire şi nesimţire, deşi ne-a dat conştiinţa, care se moşte­neşte împreună cu toate celelalte bunuri ale Sale.

Conştiinţa este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost întipărită adânc în inimile primilor creaţi şi pe care o primeşte în continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la părinţii lui, atunci când se naşte. Cei care au izbutit să-şi subţieze conştiinţa lor prin zilnica cercetare de sine se simt străini de această lume, iar oamenii lumeşti se miră de comportamentul lor delicat. Iar cei care nu-şi cercetează conştiinţa lor nu se folosesc nici de studiul duhovnicesc, nici de sfaturile bătrânilor şi nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea împlini, deoarece au devenit nesim­ţitori.

Cei sensibili şi mărinimoşi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesim­ţitori prin cedările continue pe care ei le fac din dragoste, însă dragostea lui Dumnezeu se află totdea­una cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din pricina exageratei lor sensibilităţi mărindu‑şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte.

Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sen­sibili lăuntric nu sunt oameni.

Cei care spun că sunt sensibili şi că au dragoste şi gingăşie şi suferă nedreptăţi de la semenii lor, dar zic: „Dumnezeu să le răsplătească” sunt batjocoriţi de cel viclean şi nu înţeleg că în felul acesta se blesteamă pe sine cu politeţe. În această viaţă toţi oamenii dăm examene ca să trecem în cea veşnică, în rai. Gândul îmi spune că acest blestem politicos este sub limita duhovnicească.

Aşadar, toţi cei care nedreptăţesc, pe ei înşişi se nedreptăţesc veşnic, iar cei care primesc cu bucurie nedreptăţile ce li se fac sunt îndreptăţiţi să primească plata veşnică cu dobândă.

De multe ori Bunul Dumnezeu lasă oamenii cei buni în mâinile celor răi pentru a se vădi bunătatea lor şi a-şi aduna plată cerească.

Fiecare om în mod firesc va fi răsplătit de stăpânul său la care a lucrat. Cei care lucrează pentru Hristos vor primi aici „însutit şi viaţă veşnică”[1], iar cei care lucrează la stăpânul cel negru, acesta le face viaţa neagră încă de aici.

Cei care lucrează pentru Hristos, dar cu mândrie, îşi spurcă vieţile lor, precum se spurcă ouăle prăjite când cade în ele puţin găinaţ, fiind bune de aruncat împreună cu tigaia.

Însă cei care lucrează cu smerenie, dobândesc virtuţi şi dezvăluie cu smerenie, din dragoste, trăirile lor cele tainice sunt cei mai mari făcători de bine, deoarece fac milostenie duhovnicească şi ajută foarte mult sufletele slabe sau care se clatină în credinţă. Şi iarăşi, cei care se aruncă pe ei înşişi în lume, din dragoste, după ce mai întâi au aruncat lumea din ei, unii ca aceştia zboară deja prin cer şi nu sunt prinşi de lume.

Dragostea împreună cu neagoniseala exterioară ajută mult ca să se dobândească şi neagoniseala de patimi. Aceste două neagoniseli îl fac pe om bogat în bunătatea lui Dumnezeu.

Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor nu o ţin pentru ei înşişi. De aceea nu ţin nici lucrurile frumoase, nici nu sunt impresionaţi de frumuseţile lumii arătând prin aceasta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă.

Nu există om mai înţelept decât cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că Îl pierd pe Hristos.

Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare şi-a strâns şi inima sa făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să‑şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră redevenind inimă de om, deschizân­du-i-se în felul acesta uşa raiului.

Bunătatea înmoaie şi deschide inima, precum şi untdelemnul încuietoarea ruginită.

Cei care se apropie de cei îndureraţi se apropie de Dumnezeu în mod firesc, deoarece totdeauna Dumnezeu Se află alături de fiii Săi îndureraţi.

Pe fiii Săi cei buni, care ajută pe semenii lor să-şi ridice crucea, Dumnezeu îi întăreşte duhovniceşte şi le va uşura crucile încercărilor.

Cei care se gândesc la crucile cele grele ale drep­ţilor niciodată nu se mâhnesc în micile lor încercări cugetând că, deşi au greşit cu mult mai mult în viaţa lor, totuşi suferă mai puţin decât cei drepţi.

Cei care sunt chinuiţi pe nedrept urmează lui Hristos, iar cei care sunt chinuiţi pentru păcatele lor sunt fericiţi, deoarece îşi plătesc păcatele lor în această viaţă.

Cei care nu pătimesc împreună cu cei îndureraţi pătimesc de o boală duhovnicească de moarte, nemi­lostivirea. Şi iarăşi, cei care sunt deranjaţi de gemetele bolnavilor şi se revoltă fiindcă nu se pot linişti suferă de multe boli sufleteşti.

Cei care iubesc cu adevărat şi se nevoiesc după lege, aceştia rabdă cu dragoste, se jertfesc, se lipsesc de confortul lor şi-l odihnesc pe aproapele lor, care este Hristos. Cei care vor ca ceilalţi să li se dăruiască mereu, fără ca ei înşişi să dea altora ceva şi cer continuu şi de la Dumnezeu fără să-I dea Lui nici măcar păcatele lor (prin pocăinţă), aceştia se înstrăinează cu desăvârşire de Dumnezeu şi se predau ei înşişi în mâinile ucigaşului de oameni. Deoarece au cultivat dragostea numai pentru ei înşişi, este firesc să-şi mărească marea lor nelinişte şi să trăiască o parte din iad încă din această viaţă.

Cei care nu se pun în situaţia semenilor lor îndureraţi sunt părăsiţi de Dumnezeu şi suferă cădere cumplită învăţând să compătimească. Pe când cei care suferă şi se interesează de ceilalţi nepăsându-le de ei înşişi sunt apăraţi de Dumnezeu. De unii ca aceştia poartă de grijă şi Dumnezeu şi oamenii.

Când cineva îşi dă inima lui Dumnezeu, atunci mintea aceluia este răpită de dragostea Lui şi, defăi­mând toate ale lumii, se gândeşte mereu la Părintele ceresc fiind îndrăgostit de cele cereşti şi slăveşte ca un înger, ziua şi noaptea, pe Făcătorul său.

Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu este de ajuns să arunce în aer o inimă mărini­moasă, cu atât mai mult va face aceasta cugetarea la multele păcate şi la milostivirea lui Dumnezeu.

Cei care se nevoiesc şi îşi simt păcătoşenia lor şi facerile de bine ale lui Dumnezeu încredinţându-se în marea Lui milostivire îşi urcă sufletele la cer cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească, atunci când au intenţie bună.

Cei care se nevoiesc cu multă evlavie şi ajung într‑o oarecare măsură la starea îngerească hrănin­du‑se cu mierea paradisiacă tot nu oferă nimic important lui Dumnezeu în comparaţie cu cele ce ni le‑a oferit El. Deoarece mănâncă miere şi-I oferă ceară. Mănâncă fructul dulce şi-I oferă lui Dumnezeu răşina copacilor (tămâia). Prin urmare, nimic nu facem şi nimic nu oferim lui Dumnezeu în comparaţie cu marile lui binefaceri. În timp ce Dumnezeu face din gunoaiele noastre, ba chiar şi din bălegar, roade frumoase cu care ne hrănim, noi, sărmanii oameni, roadele frumoase le facem gunoi.

Precum bunătatea lui Dumnezeu pe toate le pune în valoare, aşa şi noi, făpturile Sale, va trebui ca pe toate să le valorificăm spre bine, ca să ne folosim şi să folosim.

Oamenii buni primesc folos chiar şi din căderile semenilor lor, pe care le folosesc ca frână tare pentru ei înşişi, ca să ia aminte să nu se abată de la drum. Însă cei vicleni, din păcate, nu se folosesc nici de virtuţile celorlalţi, deoarece ei şi pe acestea le explică prin vocabularul lor viclean, pentru că sunt întunecaţi de negreala ucigaşului de oameni. Şi astfel se nedreptăţesc duhovniceşte pe ei înşişi şi pe alţii, totdeauna fiind mâhniţi şi mâhnind pe semenii lor prin această negreală a lor duhovnicească, în timp ce vremea înnourată provoacă mâhnire numai oamenilor care sunt chinuiţi de duhul întristării.

Bunătatea este una din multele însuşiri ale lui Dumnezeu. De aceea ea întotdeauna iradiază bucurie, alungă norii, deschide inimile, aşa cum căldura soarelui de primăvară scoate flori din pământ, încăl­zeşte chiar şi şerpii şi-i scoate din găurile lor înghe­ţate, ca să se bucure şi ei de bunătatea lui Dumnezeu.

Oamenii perverşi sunt întotdeauna înecaţi de gân­duri şi prin inima lor îngheţată îngheaţă şi îneacă cu gândurile lor pe oamenii îndureraţi, care caută în ei mângâiere. Pe când cei binevoitori, prin dragostea lor duhovnicească cea nobilă, tescuită de durere, îneacă pe draci, eliberează suflete şi dăruiesc mângâiere dumnezeiască semenilor lor.

Fierbintea lor dragoste duhovnicească pe cei sensibili îi face mai sensibili, iar pe cei neruşinaţi îi face mai neruşinaţi.

Însă pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişăm cu durere şi dragoste fierbinte, pentru ca mai întâi să se încălzească şi să prindă curaj, iar apoi să-şi deschidă şi el inima sa.

Orfanul mărinimos are nevoie de frână tare în marele lui entuziasm, ca să nu se vatăme de osteneală peste măsură, atunci când îşi arată marea sa recu­noştinţă.

Dragostea fierbinte a lui Hristos hrăneşte mai bine decât orice hrană materială şi dă multe calorii sufletului şi trupului, iar de multe ori tămăduieşte fără medicamente boli incurabile şi odihneşte suflete.

Cei ce nu-şi jertfesc sănătatea lor pentru dragostea lui Hristos dispreţuind odihna trupească nu vor afla odihnă duhovnicească nici în această viaţă, nici în cealaltă, cea viitoare.

Cei care din dragoste curată îşi jertfesc chiar şi viaţa, ca să-i apere pe semenii lor, Îl urmează pe Hristos. Aceştia sunt cei mai mari eroi, deoarece şi moartea se teme de ei, căci au sfidat-o din dragoste pentru aproapele. Ei biruiesc astfel prin nemurire, luând cheia veşniciei de jos, de sub placa mormântului şi înaintând cu uşurinţă spre fericirea veşnică.

Un om sensibil preferă să fie omorât el însuşi, din dragoste, ca să-l apere pe aproapele său, decât să rămână nepăsător sau să-i fie frică şi apoi să fie ucis mereu de conştiinţă, în toată viaţa sa.

Jertfa pentru semenul nostru ascunde marea noastră dragoste pentru Hristos. Cei care vor să milu­iască, dar nu au nimic să dea şi suferă pentru aceasta, fac milostenie cu sângele inimii lor.

Iară cei care vor să mărturisească pentru dragostea lui Hristos, dar nu li se oferă prilej pentru aceasta, pot ca această dragoste a lor, de care se ard, s-o manifeste prin nevoinţă trupească pentru sufletele ador­miţilor care se chinuiesc, ca să afle puţină odihnă.

Oamenii cei nepăsători şi nemilostivi, care se gân­desc şi se îngrijesc numai de ei înşişi până la nesim­ţire, îşi umplu în acelaşi timp inimile lor cu multă nelinişte. Înlăuntrul lor sunt roşi de cariul grijilor chinuindu-se încă din această viaţă. Pe când cei cu inima milostivă totdeauna sunt îndestulaţi de dragostea lui Dumnezeu şi de îmbelşugatele Sale binecu­vântări, deoarece mereu hrănesc pe alţii cu dragoste.


Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.


[1] Mc. 10, 30.

SFATURI CĂTRE MONAHI (P). Dragostea