/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Sfaturi Către Monahi (R). Smerenia

Sfaturi Către Monahi (R). Smerenia

 

SFATURI CĂTRE MONAHI (R). Smerenia

 

Fericiţi sunt acei oameni care au reuşit să imite pământul cel smerit care, deşi este călcat de toţi, totuşi îi ţine pe toţi cu dragostea sa şi-i hrăneşte cu afecţiune ca o mamă bună, el, care a dat şi materie pentru trupul nostru la creaţie. El primeşte cu bucurie orice i-am arunca, de la roade bune până la gunoaie necurate, pe care le transformă fără zgomot în vitamine şi le oferă cu îmbelşugare, neîncetat, prin roadele sale, oamenilor buni şi răi.

Omul smerit, precum se vede, este cel mai puternic din lume, deoarece biruieşte, dar şi ridică cu uşurinţă multă greutate străină cu conştiinţa sa neîm­povărată de nici un păcat. Deşi trăieşte dispreţuit şi nedreptăţit pentru păcate străine, pe care şi le însu­şeşte din dragoste, lăuntric însă simte cea mai mare bucurie din lume, pentru că este defăimat de această lume deşartă. Ocările, nedreptăţile şi altele de acest fel sunt cele mai bune bisturie pentru cei care au greşit, căci cu ele se curăţă rănile vechi. Însă pentru cei care nu au greşit, ele sunt cuţite de călău. Unii ca aceştia, dacă le primesc cu bucurie pentru dragostea lui Hristos, sunt număraţi împreună cu mucenicii.

Cei înaintaţi în vârstă, care nu primesc ocările şi observaţiile aspre ca să se tămăduiască sau să ia plată (când nu sunt vinovaţi), sunt mai fără minte decât pruncii, care nici nu vor să audă de doctor, deoarece se tem de injecţii şi de aceea rabdă continuu temperatura şi tusea.

Mai multă recunoştinţă trebuie să arătăm celor ce ne-au ocărât şi ne-au scos spinii sufletului nostru, decât celor ce ne-ar fi săpat în dar ogorul şi ne-ar fi descoperit necunoscuta noastră vistierie ascunsă.

Nu foloseşte sfărâmarea genunchilor cu nenumă­rate metanii celui ce nu-şi sfarmă în acelaşi timp şi faţa sa cu smerenia, cu pocăinţa lăuntrică.

Cel care cere smerenie de la Dumnezeu, dar nu primeşte pe omul pe care i-l trimite ca să-l smerească nu ştie ce cere, deoarece virtuţile nu se cumpără ca alimentele de la băcănie, câte kilograme voim, ci ne trimite Dumnezeu oameni ca să fim puşi la încercare, să lucrăm virtutea, să o dobândim şi astfel să ne încununăm.

Cel ce se pleacă cu smerenie şi primeşte loviturile de la ceilalţi se vindecă de propriile sale umflături, se înfrumuseţează duhovniceşte ca un înger şi astfel încape pe poarta cea strâmtă a raiului.

Fericit este omul acela ce şi-a curăţit umflăturile sale şi merge pe calea Domnului cea cu scârbe purtând în spate greutate străină (clevetiri, ocări şi celelalte) şi lăsându-i pe oameni să-i împletească cununi neveştejite prin defăimări. Iar aceasta dovedeşte smerita cugetare, care nu cercetează ce zic oamenii, ci ceea ce va spune Dumnezeu în ziua Judecăţii.

Cel care încearcă să dea explicaţii celui iubitor de judecată sau celui puţin la minte şi are pretenţia de a afla înţelegere de la ei dovedeşte că nici el însuşi nu este bine, deoarece cel pervers este mai rău decât cel puţin la minte, pentru că mintea lui este întunecată de răutate şi egoism.

Însă cei care au smerenie au şi bunătate şi iluminare dumnezeiască şi nu se poticnesc niciodată de cursele celui viclean în călătoria lor duhovnicească.

De cele mai multe ori noi înşine pricinuim cele mai multe ispite atunci când ne amestecăm în treburile altora, adică atunci când vrem să ne înălţăm pe noi înşine. Nimeni nu urcă la cer printr-un urcuş lumesc, ci prin cel duhovnicesc. Cel ce merge pe jos călătoreşte întotdeauna în siguranţă şi nu cade nicio­­dată.

Cel ce nu se sfătuieşte în călătoria sa duhovni­cească încurcă drumurile, se osteneşte mult şi întârzie. Dacă nu se va smeri ca să întrebe, chiar şi mai târziu, cu greu va ajunge la destinaţia sa. Pe când cei care se sfătuiesc călătoresc odihniţi, cu siguranţă, sunt acoperiţi de harul lui Dumnezeu şi se luminează, pentru că se smeresc.

Cei care au gânduri bune şi se mişcă cu simplitate îşi mărturisesc toate gândurile lor şi, din multa lor smerenie, cred că nu au nici un bine, deşi se nevoiesc cu mărime de suflet. Unii ca aceştia ascund înlăuntrul lor cea mai mare comoară duhovnicească, pe care nici ei nu o cunosc, nici ceilalţi oameni şi astfel nu este risipită nici de ei înşişi, nici nu este furată de alţii.

Dacă se smereşte cineva înaintea omului smerit şi sensibil se foloseşte mult, în timp ce dacă te smereşti înaintea omului care dispreţuieşte smerenia, cerân­du‑i sfat sau spunându-i neputinţele tale, îl faci mai mândru şi mai neruşinat.

Omul care nu are smerenie şi gânduri bune este plin de îndoieli şi semne de întrebare. Şi deoarece este mereu chinuit, la început are nevoie de un stareţ cu multă răbdare, care să-i dea continuu explicaţii, până ce i se va curăţa mintea şi inima ca să poată vedea curat.

Omul smerit şi binevoitor, fiindcă are curăţie   sufle­tească şi linişte lăuntrică şi exterioară, are şi profunzime duhovnicească putând astfel să prindă înţelesul adânc al raţiunilor dumnezeieşti. Unul ca acesta se foloseşte mai mult, deoarece i se măreşte credinţa prin trăirea tainelor lui Dumnezeu.

Cel mândru, pe lângă faptul că este întunecat,   este mereu tulburat atât înlăuntru, cât şi la exterior, şi din pricina uşurătăţii egoismului său rămâne întotdeauna la suprafaţa lucrurilor neputând înainta în adânc, unde se află mărgăritare dumnezeieşti, ca astfel să se îmbogăţească duhovniceşte.

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

SFATURI CĂTRE MONAHI (R). Smerenia