/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Sfaturi pentru monahi (C). Pregătirea părinţilor şi fraţilor. Obligații familiale

Sfaturi pentru monahi (C). Pregătirea părinţilor şi fraţilor. Obligații familiale

Obligații familiale

Împreună cu toate pregătirile tale, este absolut necesar să-ţi pregăteşti părinţii încet-încet, spunân­du le scopul tău dumnezeiesc (cum că vrei să devii monah), ca să nu fie surprinşi mai târziu şi să intre la multe gânduri. Iar tu să nu devii pricină să păţească ceva rău primind vestea neaşteptată şi astfel să-ţi pricinuiască neplăceri în mănăstire. De aceea, încear­că pe cât poţi ca toate încâlciturile tale lumeşti să le despleteşti în lume, pentru ca în mănăstire să fii gata să te împleteşti cu frăţimea şi să te rogi liniştit.

Pe părinţii tăi, dacă sunt neştiutori sau nu vor să te înţeleagă, încearcă să-i pregăteşti prin cuvinte pe care ei pot să le înţeleagă, iar nu cu citate din Evanghelie sau de la Sfinţii Părinţi, ca să nu te faci pricină ca ei să hulească pe Sfinţii Părinţi şi să păcătuiască.

Câtă vreme mai rămâi în lume, să ai ochii în patru. Şi aceasta, deoarece atunci când părinţii tăi vor afla că vrei să te faci călugăr, îţi vor aduce chiar unele persoane cu scopul ca să te încurce şi să te însoare, pentru ca să nu pleci de acasă şi să te piardă de lângă ei. Ca şi cum toţi cei care se căsătoresc rămân lângă părinţii lor.

De aceea, fratele meu, fugi departe de ospeţe etc., chiar şi de cele familiale, deoarece îţi vor întinde curse. Şi dacă te-ai prins odată, nu este nevoie să te prinzi şi a doua oară, deoarece te-ai prins pentru totdeauna. Iar dacă îi vei întreba cu binişorul pe părinţii tăi dacă sunt mulţumiţi de viaţa lor lumească, cu toate că şi-au dorit-o ei înşişi, sigur îţi vor răspunde că se căiesc. Dar cu toate acestea, încearcă să încurce în această viaţă şi sufletele care sunt chemate de Dumnezeu la viaţa îngerească, unii dintre părinţi folosind chiar şi mijloace satanice pentru împlinirea scopului lor. Vă puteţi da seama cât de nefericiţi îi pot face pe copiii lor, adăugând la aceasta şi păcatul pe care îl săvârşesc ei înşişi.

De aceea fugi de ospeţe etc., ca să fii mai sigur. De altfel, ce treabă avem noi cu acestea? Nu suntem de acord nici cu bucuriile lor lumeşti, dar nici cu întristările lor lumeşti, deoarece ei altfel le înfruntă. Prin urmare?

Să te îndepărtezi de orice împrejurare care îţi irită (fie chiar şi puţin) pe omul cel vechi, dacă vrei să ţi păstrezi sănătatea sufletească şi trupească, ce îţi va fi absolut necesară în mănăstirea în care vei merge mai târziu. Fiecare rană mică sau mare, pe care ai căpă­tat-o în lume din pricina neatenţiei tale, să ştii că îţi va întârzia sporirea duhovnicească în mănăstire şi astfel vei avea nevoie de un medic duhovnicesc experimentat care să te supravegheze, iar tu, fireşte, vei suferi din pricina schimbărilor tale.


Obligaţii familiale

 

În cazul în care vrei să devii monah, dar ai părinţi bolnavi şi bătrâni, fără sprijin, sau fraţi mai mici sau surori nemăritate, ia aminte să nu pleci înainte de a te sfătui cu duhovnicul tău, deoarece şi tu vei fi chinuit în mănăstire de conştiinţa ta, iar ceilalţi care vor rămâne fără ocrotire vor murmura.

Dacă eşti foarte sensibil din fire, să nu îndrăzneşti să pleci fără sfătuire, deoarece atunci vrăjmaşul te va lupta printr-o sensibilitate exagerată, ca să te subţieze şi mai mult şi să te rupă. (Adică îţi va aduce o melancolie sau o nebunie sau altceva mai rău, Doamne fereşte!) Însă atunci când te vei sfătui, nu numai că nu te va mai frământa nimic, ci vei avea şi binecuvântarea duhovnicului tău, care se va îngriji de orice problemă familială a ta, pentru că îşi va asuma el întreaga răspundere.

Dacă însă nu te sfătuieşti cu duhovnicul, ci pleci cu credinţa în Dumnezeu că este atotputernic şi poate ridica toate piedicile tale familiale, aceasta, fireşte, este bine, fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, şi cincisprezece surori nemăritate de vei avea, le poate aranja într-o singură zi. Dar fiindcă nu ştim dacă plecarea noastră se face din această credinţă mare în Dumnezeu sau ca să ne aranjăm pe noi înşine în timp ce, de fapt, avem mare lipsă de dragoste, de aceea în acest caz să nu ne încredem în noi înşine, ci să ne sfătuim. Desigur, dacă într-ade­văr avem această mare credinţă în Dumnezeu, aceasta este un semn foarte bun de sănătate duhovnicească.

Deci în cazul în care există într-adevăr mare nevoie de ocrotire, precum am spus, iar credinţa nu-ţi este destul de mare, să nu faci lucruri mai presus de puterile tale, ci rămâi liniştit şi ajută cât este nevoie de sprijinul tău. Şi fă cu mărime de suflet câte poţi din cele duhovniceşti, deoarece acestea puţine au mare valoare în ochii lui Dumnezeu, iar El nu te va lipsi de harul Său văzând dragostea ce o arăţi celorlalţi şi că suferi în această atmosferă.

Trebuie să ştii, fratele meu, că Dumnezeu este foarte drept şi nu te va nedreptăţi fie de vei merge mai târziu la mănăstire, unde te va împinge cu mâna Sa cea dumnezeiască ca să urci câte două treptele virtuţii, fie de nu vei merge deloc din pricina îndrep­tăţitelor tale îndatoriri, pentru care îţi va pregăti unul din frumoasele locaşuri ale raiului.

De aceea, în cazul acesta să nu murmuri împotriva celorlalţi, pentru că, chipurile, ţi se fac piedică, ci să ajuţi cu bucurie şi să-ţi păstrezi pacea. Fratele meu, nu foloseşte la nimic atunci când pe de o parte le oferim puţină pâine, iar pe de alta îi adăpăm cu otra­vă, deoarece nimeni nu este vinovat de aceasta. Se poate ca piedicile acestea să fie spre binele nostru, ca să ne pregătim mai bine şi atunci lipsa noastră de coacere duhovnicească este pricina pentru care trebuie să mai rămânem la îndatoririle noastre familiale.

Slăveşte deci pe Dumnezeu, linişteşte-te şi pregă­teşte-te cât poţi mai bine, socotindu-te în gândul tău frate începător şi nevoindu-te fără zgomot.

În cazul în care ai surori nemăritate, ia aminte să nu cârteşti, nici să le spui că mai stai în lume din pricina lor, ci să le spui că încă nu eşti pregătit. Căci altfel sărmanele vor fi nevoite să se mărite de nevoie, ca să te slobozească. Aceasta însă va fi robie atât pentru ele, cât şi mai târziu pentru conştiinţa ta şi astfel sufletul tău va fi mereu robit de nelinişte.

Dacă din pricini binecuvântate rămâi pentru a-i ajuta pe părinţii tăi bătrâni şi fără sprijin, iar ei doresc să te însoare în vreme ce tu simţi chemarea de monah, ia aminte să nu te înduioşeze rugăminţile şi lacrimile lor, deoarece te vei chinui.

Fratele meu, să nu te mâhneşti dacă ei vor plânge o singură dată, deoarece te vor face nefericit silin­du te să trăieşti o viaţă pe care tu nu o doreşti şi vei plânge toată viaţa. Pe lângă aceasta se va chinui încă un suflet care nu este vinovat cu nimic.

Cred că pentru aceşti părinţi care insistă să-şi căsătorească copiii cu sila, fără să ia în considerare chemarea lor dumnezeiască pentru viaţa îngerească, n-ar fi rău să fie închişi în mănăstiri separate şi siliţi, chiar şi pentru puţin timp, ca la bătrâneţe să-şi pă­zească fecioria prin viaţă ascetică: post, priveghere, rugăciune. Aceasta le-ar ajuta mult ca să înveţe să respecte libertatea omului, pe care o respectă Însuşi Dumnezeu, şi să-şi ajute copiii potrivit cu chemarea pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, iar nu să-i facă să se chinuiască.

De asemenea, acelaşi canon trebuie pus unor mame care făgăduiesc pe copiii lor de mici pentru mănăstire – în timp ce lor li s-a părut grea viaţa călugărească – şi îşi fac copiii nefericiţi fie că merg la mănăstire, fie că nu merg şi se căsătoresc, iar dintre aceştia cei care sunt sensibili sunt chinuiţi mereu de conştiinţa lor.

Fireşte, unele mame sunt îndreptăţite oarecum, atunci când într-o boală a copilului lor îşi pierd cum­pătul şi în durerea lor făgăduiesc pe copil mănăstirii. Cred că Bunul Dumnezeu nu ia în considerare acest fel de făgăduinţe şi n-ar trebui ca tinerii să aibă remuşcări în cazul când, crescând, văd că nu pot deveni monahi. Cu conştiinţa liniştită, unii ca aceştia să şi întemeieze familii şi să trăiască, pe cât pot, ală­turi de Hristos. Nici pentru mama lor care a făcut făgăduinţa să nu se mâhnească, deoarece Dumnezeu a ştiut durerea mamei.

Acestor mame le trebuie puţină temniţă şi să stea închise numai cu puţin posmag, căci din egoism femeiesc, pentru a se lăuda în faţa altor femei că au fiu cleric, îi constrâng pe copiii lor să devină arhimandriţi (fireşte, aceste cazuri sunt puţine), fără să se gân­dească dacă temperamentul copilului este potrivit pentru feciorie sau nu. Dacă acel copil are mărime de suflet, se va nevoi cu asprime ca să corespundă şi astfel va fi încununat cu cununi muce­niceşti de către Hristos. Iar dacă nu are mărime de suflet – ferească Dumnezeu! – îşi va face rău atât lui, cât şi Bisericii. Aşadar, chestiunea fecioriei nu o aranjează mama, ci ea numai se va îngriji de copii, când sunt mici, să-şi păzească fecioria. Iar când sunt mari, să îi ajute pe cei ce vor să-şi păstreze fecioria pentru a deveni monahi. Atunci li se cuvine cinste, când au ajutat ca să împlinească chemările lui Dumnezeu.

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

Sfaturi pentru monahi (C). Pregătirea părinţilor şi fraţilor. Obligații familiale