/ Cuviosul Paisie Aghioritul / Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul-10 noiembrie – C

Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul-10 noiembrie – C

Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul-10 noiembrie - C

 

Apărător al dreptei credinţe

 

Deoarece Părintele avea o mare sensibilitate ortodoxă, simţea foarte profund responsabilitatea faţă de turma sa şi priveghea cum să o păzească şi de lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, de protestanţi, care făceau propagandă în Răsărit prin învăţătorii lor, pe care îi trimiteau să facă prozelitism. De aceea Părin­tele a fost nevoit să ia trei ajutoare la şcoală, pe cei mai învăţaţi ai satului, ca dascăli, neprimind pe nimeni dinafară. Dacă la început aveau frică mai mare faţă de turci şi şcoala o aveau ca o şcoală ascunsă, mai târziu frica de protestanţi a devenit mai mare, deoarece ei voiau să întineze credinţa ortodoxă a copiilor.

Odată au trimis pe un dascăl protestant care, abia ajuns în Farasa, a întrebat de casa protestantului Koupsi – care era plătit să facă prozelitism – ca să-şi descarce lucrurile şi să rămână la el. Când Părintele a aflat despre dascăl, a mers îndată şi, întâlnindu-l, i‑a zis: „Să pleci repede, aşa cum eşti cu lucrurile tale, înainte de a le descărca, pentru că în Farasa nu vrem un alt protestant. Ne ajunge cel pe care îl avem şi pe turcul ce e aici de mulţi ani.” După aceasta Părintele a spus şi în Biserică: „Cine va spune: «Bună ziua» lui Koupsi să ştie că nu va putrezi”. Aceasta era singura soluţie ca să izoleze viespea, pe Koupsi, care aduna mereu mai ales pe tineri, ca să verse în sufletele lor fragede otrava rătăcirii lui şi-i întărâta să judece pe Hagi-efendi că alungă pe învăţători, ca să lase pe copii fără carte. Nemaivorbind nimeni cu Koupsi, acesta a fost nevoit să-şi priceapă rătăcirea sa. A mers deci la Părintele Arsenie, i-a cerut iertare şi s-a întors în turma acestuia. Astfel s-a stricat viesparul protestanţilor.

Mai mare rău au făcut protestanţii în poporul orto­dox al Răsăritului decât turcii, deoarece turcii mărtu­riseau că sunt turci şi creştinii ortodocşi se îndepăr­tau de ei, în timp ce protestanţii se prezentau cu Evanghelia şi atrăgeau în rătăcirea lor pe cei simpli distrugând suflete. Părintele învăţa pe copii în felul epocii aceleia, folosind şi o asceză potrivită pentru copii, ca să le mărească bărbăţia, dar, în acelaşi timp, să le smerească şi patimile. De multe ori era nevoit chiar să alunge de la şcoală pe copiii mai mari şi zburdalnici, care purtau arme şi nu făceau ascultare. De aceea era nevoit să nu primească nici fete la şcoală, spunând: „Fetele să înveţe slovele gospodă­riei”.

Din păcate, Atanasie Lebidis, necunoscând toate acestea, îl nedreptăţeşte pe Părintele Arsenie prin cele ce scrie, spunând că îi alunga pe dascăli etc. În manuscrisul său „Despre civilizaţia şi dezvoltarea intelectuală a capadocienilor”, la pagina 408, el spune următoarele:

„Părintele Arsenie ieromonahul, care încă trăieşte, s-a nevoit mult pentru patria sa, cutreierând diferite locuri şi făcând Biserica loc de sinaxe (adunări) ori de câte ori voia el; învăţa copiii satului, dar pe unii adesea îi alunga ca un capricios şi supărăcios ce era şi nu-i lăsa în pace pe învăţătorii dinafară, dar era religios în toată desăvârşirea.”

Deci pe toate acestea pe care Părintele le trăia: scumpătatea Ortodoxiei, evlavia şi „religiozitatea în toată desăvâr­şirea”, el le transmitea şi ucenicilor lui. Copiilor le vorbea şi despre rugăciunea minţii „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau îi învăţa să spună: „În numele lui Hristos şi al Maicii Domnului”. Iar când vreodată greşeau sau păţeau ceva, să spună: „Am greşit, Dumnezeul meu!” Le spunea să taie bucăţele din coarde de vie, să le înşire pe o aţă şi să facă un şirag (ca o metanie), cu care să numere rugăciunile sau metaniile respective, pe care le avea fiecare drept canon. Şi astfel curăţa şi mintea copiilor cu rugăciunea neîncetată. Mai târziu au început să meargă şi cei mai în vârstă la casa Părintelui Arsenie, unde erau sfătuiţi şi ascultau catehezele lui. Iarna, când se adunau bătrâneii la casa Părin­telui, prima lui grijă era să aprindă căminul şi apoi, cum am spus şi mai sus, le povestea din parabola Evangheliei sau din viaţa Sfântului zilei sau din Vechiul Testament. După aceasta bătrânii mergeau la casele lor sau la casele vecinilor, unde se adunau şi povesteau cele auzite copiilor lor în loc de basme. Şi astfel toţi se foloseau duhovniceşte.

A tradus multe pericope din Evanghelie în dia­lectul farasiot, ca să poată înţelege Evanghelia şi farasioţii. În Biserică citea mai întâi Evanghelia în greceşte, apoi în dialectul farasiot şi apoi în turceşte.

Toţi farasioţii, chiar şi cei din satele învecinate, îl aveau la mare evlavie pe Hagi-efendi, în afară de câţiva beţivi şi trântori, deoarece el nu voia să vadă pe cel sănătos că stă fără să lucreze. Căci în Farasa, pe lângă faptul că purtau arme, aveau vin din belşug şi de aceea apăreau probleme serioase, de la certuri până la capete sparte, care trebuiau doftoricite. Însă în Farasa şi în împrejurul ei nu exista medic, ci Părin­tele Arsenie care era atât învăţător, cât şi doctor al sufletelor şi al trupurilor. Fireşte că nu le dădea reţete medicale bolnavilor, ci le citea o rugăciune potrivită acelui caz şi se făceau bine. Cei ce aveau vreun bolnav şi nu-l puteau transporta la chilia sa, fie că era foarte grav, fie datorită distanţei mari, trimiteau la Hagi-efendi ceva din îmbrăcămintea bolnavului ca să o citească, pe care Părintele citind-o le-o trimitea înapoi. Bolnavul o purta cu evlavie şi credin­ţă şi se tămăduia. De multe ori, ca să le odihnească gândul, le trimitea rugăciunea scrisă pe o hârtie, pe care o purtau împăturită ca pe un talisman.

Deoarece cazurile de boală erau multe şi uneori în Molitfelnic nu găsea rugăciunea potrivită, a început să folosească şi psalmi din Psaltire. De obicei Evanghelia o citea numai în cazuri foarte grave, precum la orbi, muţi, paralitici şi demonizaţi. Când vedea pe cineva bolnav trupeşte, care era în acelaşi timp şi bolnav duhovniceşte, nu-l tămăduia îndată, ci încet-încet. Îi spunea să revină de multe ori până ce îl vindeca şi duhovniceşte şi după aceea îl făcea bine şi trupeşte, în mod minunat, la ultima rugăciune. Bani nu primea niciodată, nici măcar nu-i lua în mână. Obişnuia să spună: „Credinţa noastră nu se vinde”.

Fragment din cartea Cuviosului Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura «Evanghelismos» Bucureşti, 2006. 

 

 Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul-10 noiembrie – C