/ Familia ortodoxă / Asceţi în lume. Constantin Sotiriu (2)

Asceţi în lume. Constantin Sotiriu (2)

 

Asceţi în lume. Constantin Sotiriu (2)

 

 

Foarte rar vorbea cu asprime. Ori de câte ori a vorbit cu asprime, a fost numai despre subiecte duhov­niceşti. Într‑o zi l‑a văzut pe un consătean de‑al său, care avea o problemă de sănătate, lovind nişte catâri şi l‑a mustrat. Când s‑a întors acasă a spus:

–    De aceea i‑a dat Dumnezeu această infirmitate, căci dacă ar fi fost sănătos ar fi făcut mult rău.

–    Ce sunt acestea pe care le spui? l‑a întrebat nora sa.

–    Aşa este, a răspuns el.

Uneori era categoric. Se îngrijea numai de ceea ce era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi de aceea uneori răspundea direct şi tăios. Când, de pildă, veneau unele femei în casa lor şi îşi spuneau problemele, el stătea tăcut şi se gândea, fără să vorbească nimic, iar apoi, când se afla numai cu ai săi, spunea pe ne­aşteptate:

–    Pe aceasta să nu o mai primiţi în casă! Nu este o femeie bună!

Şi ceea ce spunea se făcea îndată faptă, căci îl respectau mult.

În primele trei zile ale Postului Mare mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea. Când i‑au spus odată despre unele femei, pe care le cunoştea, că rămâneau zăvorâte în casă timp de trei zile şi nu mâncau nimic, el a întrebat:

–    Şi ce simt acestea? Mai bine ar fi dacă şi‑ar păzi gura, decât să postească trei zile.

Când venea în sat vreun duhovnic din Sfântul Munte, el mergea printre primii să se spovedească, după care îi trimitea şi pe ai săi. În biserică stătea în strana de lângă uşa Sfântului Altar, aproape toată slujba în picioare. Tot în picioare şi cu multă trezvie stătea şi în vremea când se cânta „Cuvine‑se cu adevărat”. Doar la sfârşit făcea trei închinăciuni. Nora sa, când a observat aceasta, l‑a întrebat:

–    Aşa trebuie să facem?

–    Da, i‑a răspuns el. Cum stăm atunci când se cântă Imnul Naţional? Tot astfel trebuie să stăm şi când se cântă pentru Maica Domnului.

Avea mult respect pentru slujitorii Domnului şi era sensibil faţă de problemele Bisericii. Fiul său era epitrop al bisericii şi acest lucru îl bucura foarte mult. În timpul discuţiilor zâmbea cu bunătate, dar arareori râdea. Era blând şi foarte simplu. Nu era gălăgios. Nici măcar nu‑l simţeai atunci când trecea pe lângă tine. Odată au dat unui fotograf o fotografie de‑a lui ca s‑o mărească, iar acela, fără să întrebe, i‑a adăugat o cravată. Când a văzut fotografia, s‑a revoltat, spu­nând:

–    Aruncaţi‑o să n‑o mai văd! De ce mi‑a pus acest căpăstru?

Adeseori, când cerea un prosop, spunea:

–    Dă‑mi cârpa aceea!

Chiar şi pe cele noi sau pe cele brodate tot astfel le numea. Însă nora lui nu era mulţumită când îl auzea zicând aşa şi îi spunea:

–    De ce nu spui «prosop»?

Dar el zâmbea cu tâlc şi repeta:

–    Ei… cârpă, cârpă este.

Numai atunci când nu s‑a mai aflat în viaţă, au înţeles că din motive duhovniceşti socotea chiar şi hainele frumoase a fi gunoaie.

În camera sa se afla iconostasul, icoana Sfântului Nicolae şi o candelă agăţată. Avea un pat de fier cu o saltea subţire şi o pernă tare ca lemnul. Iarna se acoperea cu o cergă.

–    De ce perna este atât de tare? îl întrebau copiii.

–    Ei, aşa trebuie, le răspundea el.

Avea un ceas mare pe cămin, care arăta ora bizantină „veche”. După această oră îşi făcea rugăciu­nea, aşa cum învăţase în Sfântul Munte. Nu o schim­ba niciodată.

–    Ceasul vostru, spunea el, merge după cel catolic.

Atunci când îl întrebau despre metanii, el răs­pundea:

–    Ce, să nu facem nici măcar patruzeci de me­tanii? Acesta era numărul minim de metanii pe care îl considera necesar pentru toţi. Canonul lui consta nu­mai din metanii mari. După ce făcea o metanie şi se ridica în picioare, se ruga puţin şi apoi o făcea pe următoarea. Adică le făcea într‑un ritm lent; era o slujire dumnezeiască. Faptul că se pleca să facă me­tania era un lucru secundar. Lucrul principal era căldura în rugăciune, liniştea sa. Era cu desăvârşire dăruit lucrării pe care o făcea. Rugăciunea sa nu era tipiconală şi seacă, ci avea dulceaţă şi multă frică de Dumnezeu.

Cu câţiva ani înainte de sfârşitul vieţii sale s‑a aflat că îl vedea adeseori pe Sfântul Nicolae.

Domnul Aristide Iaputzis, judecător de profesie, a rămas o perioadă de timp în casa lor. Acesta a fost un prilej ca să se descopere cât de mare era comuniunea lui Constantin cu Sfântul Nicolae. Camera domnului Aristide era alături de cea a bătrânului; îi despărţea doar un perete. Domnul Aristide a răbdat un timp ceea ce se întâmpla noaptea, dar fiindcă se chinuia mult şi nu mai putea suporta gălăgia, s‑a plâns fiului lui Constantin că nu putea dormi din pricina discu­ţiilor care se auzeau din camera bătrânului.

–    Seara, spunea Aristide, bătrânul se trezeşte şi aud limpede cum vorbeşte cu cineva; cineva îl vizi­tează. Voi ştiţi ce se întâmplă? Nu cumva stă cineva la fereastră şi vorbeşte cu el? Această discuţie mă tre­zeşte şi pe mine. Nu pot să dorm şi dimineaţa sunt foarte obosit la muncă.

Atunci fiul său l‑a rugat pe bătrân să‑i spună ce se întâmplă, deoarece se chinuia cel găzduit. La început bătrânul s‑a temut ca nu cumva să fie descoperit şi nu voia să vorbească. S‑a mâniat, desigur, pentru faptul că îl iscodeau, dar la insistenţa de a da un răspuns, cu greutate a spus următoarele:

–    Ce pot să spun? Iată, seara mi se arată Sfântul Nicolae şi îmi vorbeşte. Iar eu ce pot să fac? Să stau ca un mut?

Rudele sale nu ştiau acest lucru, deoarece camera lor era mai departe, iar dacă auzeau vreodată ceva, credeau că murmura fiindcă se ruga, lucru ce se întâmpla de obicei. Dar domnul Aristide insista:

–    Ceea ce se auzea nu era un murmur de rugă­ciune.

Odată nora lui l‑a întrebat:

–    Cum este Sfântul?

Dar bătrânul a zâmbit când şi‑a adus aminte de Sfânt şi a spus doar atât:

–    Este… scund, nu este un bărbat înalt.

Şi apoi a încheiat discuţia.

Mai apoi, când se petrecea ceva ciudat în com­portarea sa şi îl întrebau care este motivul, pomenea cu mai multă uşurinţă de arătările Sfântului. După astfel de discuţii cu Sfântul, în zilele care urmau stătea cu capul plecat şi plângea. Odată lacrimile sale cădeau pe podea. Atunci cei din casă s‑au neliniştit şi nora sa l‑a întrebat cu insistenţă dacă îl doare ceva, dacă nu cumva l‑au supărat cu ceva. Dar el a răspuns:

–    Nu mă doare nimic, nici nu‑mi lipseşte ceva… am de toate. Însă nu plâng pentru mine, ci pentru voi (şi a arătat spre copii), pentru omenire plâng, că de acum înainte nu va mai vedea o zi luminată.

Bătrânul Constantin şi‑a făcut stagiul militar în Volos. Era un foarte bun patriot. Adeseori le cerea nepoţilor săi să‑i recite poezii legate de sărbători naţionale, iar el începea să plângă. Pentru starea în care se afla statul Cipru s‑a mâhnit mult, s‑a rugat şi a plâns. Se mâhnea mult pentru suferinţele ciprioţilor.

Fiul său plănuise să se mute în Tesalonic pentru câţiva ani, înainte de a adormi bătrânul, dar atunci când i‑au spus bătrânului aceasta, el a rămas neîn­duplecat. Când a văzut că ei insistă, el le‑a răspuns:

–    Iată calea. Sunteţi liberi să plecaţi.

Atunci s‑au înfricoşat. Nicicând nu le mai vorbise astfel. Ce puteau să facă? Să se despartă? Cu nepu­tinţă. Nici măcar nu‑şi puteau închipui că pot trăi fără bătrân. De aceea au hotărât ca să rămână. Bătrânul Constantin nu voia să părăsească acel loc, fiindcă trăia ascetic, mergând în fiecare zi la câmp, dar cei­lalţi nu îşi dăduseră seama de aceasta.

Când cineva din casă era foarte bolnav, el nu stă­tea împreună cu ceilalţi lângă suferind, ci mergea în grabă în camera sa ca să se roage. Ieşea pentru cinci minute, întreba, vedea starea bolnavului şi nu întâr­zia să plece iarăşi în grabă în camera sa ca să se roage. Era cea mai trainică punte către Dumnezeu. Făcea ru­găciune îndată şi pentru problemele pe care le aveau copiii săi, dar şi pentru întreaga omenire.

Bătrânul purta de grijă în ascuns unei văduve din sat, care nu avea nici un venit. Era un om foarte drept. În testamentul său suprafeţele terenurilor sale aveau mai puţini metri decât în realitate; se temea de prisos şi de aceea nu a scris nici măcar suprafaţa legală.

Când a plecat din Sfântul Munte, părinţii de acolo i‑au dat de binecuvântare două cărţi: „Mântuirea păcătoşilor” şi „Tezaurul lui Damaschin”. Pe acestea le păzea ca pe ochii din cap. Adesea, serile sau în sărbători, nora sa citea din aceste cărţi (bătrânul nu putea să citească cu uşurinţă) şi astfel auzeau cu toţii. Uneori se afla în casă şi câte un prieten sau vreo vecină şi atunci auzeau şi aceştia.

În fiecare primă zi a lunii se făcea Agheasmă, o dată pe an Sfântul Maslu şi cel puţin de două ori pe an Sfânta Liturghie la bisericuţele din afara satului, pe rând. Se liturghisea mai ales în cea a Sfântului Nicolae şi în cea a Sfântului Dimitrie. Bătrânul se bucura mult de aceste Sfinte Liturghii şi alerga pri­mul. La zilele lor onomastice şi la praznicul Sfântului Nicolae făceau întotdeauna Litie la biserică.

Avea optzeci şi unu de ani când a mers pentru ultima oară la ogor. Datorită nevoinţei pe care o făcea acolo, dar şi din pricina marii depărtări de sat, nu a mai rezistat şi când a ajuns în vecinătatea casei sale, pe când se întorcea, a început să se clatine. Vecinii săi au crezut că este beat. Însă el nu se îmbătase nici atunci şi nici altădată în viaţa sa. La cafenea nu mergea niciodată. Bea doar o cănuţă cu vin numai la masă. Când voiau să‑i pună mai mult, el nu primea.

–    Nu, îmi ajunge acesta, spunea el.

Mai bea puţin vin şi în ziua în care se împărtăşea, de îndată ce ajungea acasă, „ca să se pogoare Sfânta Împărtăşanie”, aşa cum spunea el.

După întâmplarea pe care am amintit‑o, rudele i‑au interzis să mai meargă la câmp. Atunci s‑a întris­tat mult. Îşi lovea uşor pieptul zicând:

–    Inima zboară, doreşte să meargă pretutindeni, să alerge, dar picioarele nu ascultă, şi îşi apuca picioa­rele cu mâinile.

Niciodată nu a spus „mă doare”. Doar într‑o singură zi, când l‑au văzut frecându‑şi mâinile, l‑au întrebat:

–    Ce ai? Te dor mâinile?

Atunci a fost nevoit să răspundă:

–    Ei, da, mă dor. De ce să nu doară? Au îmbă­trânit şi ele.

Nicolae, ginerele său şi soţul fiicei sale celei mai mici, s‑a îmbolnăvit odată grav de insuficienţă renală. Era tatăl a patru copii mici. Medicii nu i‑au mai dat nici o şansă. Atunci au fost nevoiţi să spună despre aceasta bătrânului. Acesta, când a auzit, s‑a mâhnit mult, fiindcă se gândea la nepoţii care aveau să rămână orfani. În acea noapte s‑a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru cel bolnav. În zorii zilei următoare l‑a auzit pe Sfântul Nicolae spunându‑i:

–    Ajunge, Constantine! Nu te mai chinui… Până acum ai făcut patru sute de metanii. Opreşte‑te însă, căci Nicolae nu va trăi. Aşa trebuie să fie. Aceasta este voia lui Dumnezeu.

Atunci bătrânul s‑a umplut de durere şi de la­crimi. Dimineaţă nu a ieşit din camera sa, iar când ceilalţi l‑au căutat, l‑au găsit plângând. Când l‑au întrebat ce se întâmplă, el a răspuns:

–    Nicolae va muri. Mi‑a spus‑o Sfântul Nicolae.

Însă Bunul Dumnezeu nu a îngăduit să vadă această nenorocire, fiindcă bătrânul a murit cu şase luni înainte de ginerele său.

În acea perioadă începuseră să facă toţi morminte de marmură pentru cei morţi. Bătrânul însă a spus rudelor sale:

–    Mie nu‑mi plac acestea. Când voi muri, îmi veţi face un mormânt simplu cu gărduţ şi nu cu marmură.

A petrecut departe de terenurile sale aproape un an. Când a împlinit optzeci şi doi de ani, cu puţin înainte de Crăciun, Sfântul Nicolae i‑a spus:

–    De acum, Constantine, să începi să te pregăteşti şi să nu mai mănânci vreodată carne.

Atunci bătrânul i‑a înştiinţat pe ai săi.

În Lunea cea Mare a anului 1963 a simţit o mare istovire şi de aceea nu a mai ieşit din camera sa. Acelaşi lucru s‑a petrecut şi în Marţea cea Mare. În Miercurea cea Mare rudele lui s‑au neliniştit.

–    Ceva se desprinde în mine, a spus el.

A cerut puţină mâncare. Starea lui era aceeaşi. Când l‑au chemat pe medic, acesta nu i‑a găsit nici o boală. „Epuizare fizică”, a diagnosticat medicul. Bătă­ile inimii erau cam slabe. Medicul le‑a pregătit pe rude spunându‑le că peste două‑trei zile va muri. Bătrânul însă era foarte liniştit şi se ruga. În Joia cea Mare l‑au întrebat dacă voia să‑i pună puţin untde­lemn în mâncare, dar el a refuzat.

În Vinerea cea Mare, dimineaţa, a cerut să i se citească Paraclisul Maicii Domnului. După‑amiază deja nu mai avea contact cu mediul înconjurător. Întors cu faţa către perete, bătrânul vedea ceva şi şoptea. În vremea când în biserică se cânta Prohodul Domnului, bătrânul Constantin şi‑a dat sufletul, la vârsta de optzeci şi trei de ani. Era în anul 1963. De îndată ce au terminat cu îngrijirea trupului său, a bătut clopotul bisericii pentru ieşirea cu Epitaful. În scurt timp au trecut cu Epitaful prin faţa casei sale. În Sâmbăta cea Mare a avut loc înmormântarea lui.

Rudele lui i‑au înştiinţat pe părinţii Mănăstirii Karakalu şi i‑au rugat să‑i facă patruzeci de Liturghii, lucru ce s‑a şi săvârşit.

Veşnică să‑i fie pomenirea! Amin.

 

 Fragment din cartea Ieromonahului Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, vol. I, publicată la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos.

Constantin Sotiriu (2).