/ Familia ortodoxă / Asceza în familia ortodoxă azi

Asceza în familia ortodoxă azi

 

Asceza în familia ortodoxăPr. Constantin Petrache

Sfântul contemporan Părintele Justin Popovici sublinia mereu că atitudinea creştinului faţă de monahism dezvăluie cât de ortodox gândeşte acesta. “Caracterul Ortodoxiei este ascetic, spune Părintele în cartea sa Omul şi Dumnezeu-Omul. Caracterul acesta se cristalizează ca un mod de vieţuire în mănăstiri şi sihăstrii, iar în continuare, foarte natural, se transmite binecuvântatelor celule, enoriei şi familiei care sunt datoare să vieţuiască pe cât posibil ascetic”.

Iată două povârnişuri ale vieţii Bisericii: viaţa monastică şi viaţa familială. Ambele se desfăşoară într-o obşte, adică eşti de acord să înaintezi spre un ţel final împreună cu cineva anume cu care îţi împarţi întreaga existenţă. Ambele obşti se întâlnesc şi se desăvârşesc prin integrarea lor fiinţială totală, liturgic şi sacramental, în Trupul Unic şi Tainic al lui Hristos, adică Biserica.

Dimensiune fundamentală a spiritualităţii ortodoxe a fost din totdeauna asceza. Cunoaşterea de sine, precum şi a voinţei divine în relaţia tainică, personală a creştinului nevoitor cu Dumnezeu, dar şi împărtăşirea cu harul cel sfinţitor au drept condiţie de bază curăţirea inimii de patimi, curăţirea minţii de gânduri şi cugete viclene şi adunarea ei în inimă. Monahii, prin programul zilnic de nevoinţă personală şi rugăciune comună, sunt într-o permanentă stare de postire, de priveghere şi de slăvire a lui Dumnezeu; din acest motiv petrecerea călugărească se numeşte şi viaţă îngerească. Posturile rânduite de Biserică sunt, însă, invitaţii mai ales pentru familia ortodoxă la un alt mod de viaţă, la experierea unei vieţi raportată întru totul la celălalt şi la Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, reprezentant de excepţie şi apărător al modului de viaţă aghiorit, sublinia faptul că dreapta credinţă precum şi rătăcirea se oglindesc în felul ascetic de vieţuire al omului în general, al monahului în special. O metodă greşită de nevoinţă va duce omul pe un drum teologic greşit, iar rătăcirile teologice se văd în modul de viaţă. De aceea părinţii aghioriţi din toate timpurile şi mai ales teologi precum Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Paisie Velicicovski, susţin că prin nevoinţa creştină, adică prin postire, priveghere şi rugăciune, trăită înlăuntrul vieţii bisericeşti, omul se vindecă de rănile provocate de căderea lui Adam, redobândind starea paradisiacă de trăire a tainei unirii cu Creatorul.

Din cele însemnate până acum reiese clar că asceza este o necesitate pentru fiinţa umană, iar cel ce crede că poate avea experienţa unei relaţii reale cu Dumnezeu fără nevoinţă trupească şi sufletească, se amăgeşte. Observăm, însă, o tendinţă tot mai mare de limitare, de diminuare a rolului ascezei în viaţa spirituală a familiei ortodoxe contemporane, creştinii apelând la trucuri sau şmecherii fie teologice, fie gastronomice, pentru a limita sau chiar a se “elibera” de obligativitatea ascezei. Aceste demersuri ce par justificate la prima vedere, nu fac altceva decât să îndulcească gustul amar rezultat din asceză. Această amărăciune, mai ales fizică, este rezultatul căderii şi suferinţei ontologice în care zace de veacuri firea umană; este de asemenea caracteristica unui stadiu începător în urcuşul spiritual la care este chemat omul. Asistăm la o explozie a gătitului de post, a produselor de post “interesante”, precum brânză, caşcaval, salam, pate, toate de post, consumul de icre, de fructe de mare, dezlegări la peşte după teorii ad-hoc, grija constantă fiind să mâncăm de post cât mai gustos. Urmează justificarea teologică a tuturor acestor demersuri uneori prin invocarea aşa zisului Tipic al Cuviosului Sava.

Avem nevoie de nişte măsuri, iar acestea le găsim în viaţa Bisericii primare şi în sfaturile Părinţilor Bisericii cu privire la relaţia dintre asceză şi celelalte aspecte ale vieţii în Hristos. Studiile istorice ne dezvăluie că postul în primele veacuri însemna consumul de legume fierte şi fructe uscate. Pentru cinstirea anumitor zile cu semnificaţie teologică deosebită, din veacul al IV-lea apare ideea de “mângâiere” sau dezlegare la ulei, vin, peşte. O mărturie vie până astăzi a modului de postire a primilor creştini este tipicul monahal, cei ce aleg acest drum având conştiinţa că sunt continuatorii modului de viaţă creştinesc apostolic şi martiric.

De asemena pentru noi este foarte importantă poziţia Sfântului Nicodim Aghioritul, cunoscător de excepţie al vieţii liturgice şi al problemelor de tipic. Acest Părinte odată cu editarea Pidalionului, carte ce cuprinde canoanele după care este rânduită viaţa Bisericii din toate punctele de vedere, menţiona că tipicul în vigoare nu dă dezlegare la peşte Marţea şi Joia din Postul Crăciunului, ci numai în Sâmbete şi Duminici, dar a văzut practici locale ce dezleagă şi în aceste zile. La fel şi în cazul perioadei dintre Paşti şi Cincizecime, subliniază Sfântul Părinte, conform canoanelor nu este dezlegare la peşte în fiece zi de Miercuri şi Vineri, decât în Miercurea Înjumătăţirii Praznicului şi în Miercurea Odovaniei Paştilor. Concluzia înţeleptului Părinte este că măsura la care suntem chemaţi să trăim în Hristos este cea mărturisită de canoane şi de întreaga Tradiţie, însă, cei ce nu o pot atinge datorită diferitelor slăbiciuni, cu binecuvântarea duhovnicului sau a episcopului locului, pot dezlega şi după obiceiul locului.

Un alt aspect al vieţii duhovniceşti, neluat defel în seamă în vremea noastră, este faptul că ortodocşii au devenit “creştini de Duminică”, adică implicarea liturgică este redusă la prezenţa creştinului la dumnezeiasca Liturghie din ziua de Duminică. Şi această practică este ceva specific zilelor noastre, justificată poate omeneşte, dar dacă o analizăm bine vom vedea că aceasta este specifică înţelegerii protestante. Primii creştini, şi nu numai aceştia, ci până prin veacul al zecelea participarea liturgică era mult mai intensă. Precum clericul nu poate sluji dumnezeiasca Liturghie dacă nu a citit în prealabil Vecernia, aşa şi laicul nu va înţelege părtăşia sa la iconomia divină fără a cunoaşte şi trăi ceea ce citim la Vecernie şi Utrenie. Nu întâmplător aceste două slujbe fundamentale sunt menţionate istoric încă din veacul apostolic.

Încercând să concluzionăm, cred că trebuie să ne întoarcem la simplitatea lucrurilor inclusiv a modului în care postim, la o simplitate practică şi a gătitului de post. Pentru a trece peste greutăţile de început ce vin din împotrivirea firii obişnuită cu diversele dulceţi ale vieţii, vom găsi destule sfaturi la marii duhovnici contemporani şi voi încheia cu menţionarea a două dintre acestea. Avva Anthimos Aghiananitul spunea că tocmai gustul amar lăsat de postire şi înfrânare în general, este îndulcit de spunerea cât mai deasă a rugăciunii inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Iar cunoscutul Gheron Efrem Catunakiotul, continuând programul ascetic al Părintelui său, Gheron Iosif Isihastul, îşi sfătuia mereu ucenicii cu privire la post şi rugăciune: “Atenţie la cantitate şi la calitate!”     

Asceza în familia ortodoxă azi