/ Familia ortodoxă / Din batrâni

Din batrâni

Din batrâni

O altă perspectivă asupra vieții

 

Pr. Ionuț Cocea

Pentalofos, Kozani, Grecia

Sunt momente în viaţa noastră „cea de toate zilele” când ceva, sau cineva, cu care intrăm in contact, îşi lasă amprenta în inima noastră. Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul, în unul dintre sfaturile sale duhovniceşti, ne îndemna să fim precum albinele, adică să reţinem şi să culegem din această viaţă doar „nectarul”, doar ce este mai frumos şi mai plăcut.

Într-unul din satele în care sunt preot, era o bătrânica Margareta, născută în anul 1920. Din primăvară până-n toamnă venea în satul natal, pe care-l iubea foarte mult, iar pe timpul iernii, din cauza condiţiilor meteorologice, mergea şi locuia în oraş. Dar, aşa cum îmi spunea de multe ori, gândul îi era mereu la sat.

Într-una din zilele mohorâte de toamnă, am mers în vizită la ea acasă. Mă aştepta cu focul aprins în sobă şi cu castane coapte pe sobă. Din vorbă-n vorbă, am ajuns şi la situaţia de criză cu care începea să se confrunte Grecia: micşorarea salariilor şi a pensiilor, şomajul etc. La un moment dat, îmi zice: „Părinte, nu ştiu şi nu înţeleg de ce se plânge lumea de astăzi. Astea nu sunt greutăţi. Greutăţi am prins eu, când eram tânără: foamete, război. Lumea astăzi aruncă pâinea, pentru că s-a întărit. Nu mănâncă o mâncare de două ori. Noi, cum stăteam în jurul focului şi aşteptam ca mama să ne pună masa, şi eram bucuroşi dacă mai rămânea şi pentru a doua zi! Sau de câte ori nu am dormit cu teama că vin nemţii şi ne dau foc la case. Dormeam mereu îmbrăcaţi, ca să fim gata să fugim şi nu de puţine ori am dormit şi prin munţi, ascunşi. Toată lumea vorbeşte de criză economică, dar de cea spirituală nimic. Noi, în vremurile alea de cumpănă, vorbeam şi alergam la „Prea Sfânta”, să ne ajute, să ne ocrotească. Aveam copii, rude plecate pe front, la luptă, de care nici nu mai ştiam dacă trăiesc sau nu. Dar aveam credinţă şi nădejde în „Prea Sfânta”. Când aprindeam candela dinaintea icoanei, ne rugam pentru toţi: „Prea Sfântă, ai grijă de cei plecaţi pe front, fă să se întoarcă cu bine, şi eu te voi răsplăti, îţi voi aprinde mereu candela”. Şi aşa vorbeam în faţa icoanei. Credinţa ne era credinţă. Respectul era respect. Ruşinea era ruşine. Astăzi, nimic nu mai este. Toate aceste principii s-au pierdut. Nu mai venim la biserică, nu mai vorbim cu „Prea Sfânta”. Şi de aceea am ajuns unde am ajuns. Ce bucurie mare aveam, când eram copii şi mergeam la biserică! Era ceva diferit în viaţa noastră. Mama ne îmbrăca în haine curate, pe care le purtam numai la biserică. Ne făcea baie înainte. Eram şapte fraţi. În noaptea de Înviere, ne lua pe toţi şi stăteam la toată slujba, până dimineaţă. Ne împărtăşeam şi veneam acasă. Iar mama, în acea noapte de Înviere, dacă avea cloşcă pe ouă, se ducea şi o ridica de pe cuibar. Era Învierea! Toată natura trebuia să fie dreaptă, în picioare, căci participa la Învierea Mântuitorului Hristos!”

Am rămas pentru o clipă uimit. Aveam impresia că eram undeva la cursurile facultăţii şi auzeam profesorul vorbind. Natura trebuia să fie în picioare, căci era Învierea Domnului! Şi cloşca, ce prin firea ei trebuia să stea pe cuibar, era ridicată în acea noapte. Participa şi ea la bucuria praznicului Învierii. Şi bunicuţa, care nu avea nici măcar terminată şcoala generală, ştia de lucrul acesta şi îl respecta.

În ziua de astăzi, în societatea noastră „modernă”, dacă ai face lucrul acesta, ai fi sigur luat în râs de către ceilalţi. Ai fi considerat un „ciudat rămas în urmă”. Şi totuşi, această credinţă a oamenilor simpli i-a ajutat şi au trecut peste toate greutăţile. Aşa a depășit şi bunica Margareta toate nevoile: foamete, război, suferinţe.

A trecut la Domnul în anul 2012.  Dumnezeu s-o odihnească.    

Din batrâni