/ Ortodoxia în lume- Stiri / Sfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios Rakovalis

Sfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios Rakovalis

Sfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios Rakovalis

 

Capitala României  a primit ieri, 5 martie 2015, binecuvântarea Sfântului Paisie Aghioritul. Conferința cu titlul ”Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Mărturia unui ucenic” organizată în Aula Magna a Facultății de Drept l-a adus în inimile sutelor de participanți pe cel care, prin decizia Patriarhiei Ecumenice, începând cu 13 ianuarie a.c., a fost înscris în rândurile sfinților.

Invitați la acest eveniment au fost dl. Athanasios Rakovalis și Pr. drd. Petru Sidoreac.

Desfășurată sub egida Protoieriei Sector 3 Capitală din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor, și a Ligii Tinerilor Creștini Ortodocși Români, manifestarea s-a bucurat de prezența P. S. Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a altor personalități din structurile centrale ale Patriarhiei, a clericilor și a maicilor din împrejurimi, precum și a sute de credincioși, care au dorit să fie aproape la o asemenea mărturie personală despre sfințenia unui contemporan.

S-a remarcaSfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios Rakovalis t o prezență deosebită a enoriașilor Parohiei Zlătari, care au venit aici însoțiți de preoții slujitori, Pr. Cons. Nicolae Dascălu și Pr. Florin-Ovidiu Constantin, implicați direct în organizarea manifestării.

Inițial au luat cuvântul dl. Alexandru Costin, președintele L.T.C.O.R., precum și Pr. Protopop Vasile Gavrilă, care au reliefat faptul că inițiativa se înscrie într-o strădanie generală de a pune la dispoziția credincioșilor cât mai multe elemente de susținere în domeniul religios, cultural, istoric etc.

În continuare, dl Athanasios Rakovalis, autorul cărților ”Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie” și ”Părintele Paisie mi-a spus”, a oferit publicului o mărturie emoționantă despre părintele său duhovnicesc,  în trei registre.

În prima parte, au fost prezentate, pe bază de amintiri personale, date generale din viața Sfântului. Fotografiile proiectate au punctat momentele principale din evoluția sa fizică și duhovnicească.Sfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios Rakovalis

Un al doilea segment a fost constituit din referatul intitulat ”Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul, așa cum le-am cunoscut”. Frământări interioare personale și răspunsuri date de Cuviosul în mod minunat, taina comuniunii în duh cu un un om de a cărui sfințenie te-ai convins pe durata a 12 ani de zile, părtășia la momente care nu au nimic de-a face cu limitata fire umană, harisme dăruite de Dumnezeu, ca încununare a unei vieți dedicate total Lui și aproapelui. Acestea au fost coordonatele mărturiei simțite ca o datorie morală față de binefăcător.

A urmat o prezentare PowerPoint cu titlul ”Cuviosul Paisie Aghioritul sau calea de la fotografie la icoană”, în care Pr. Petru Sidoreac a înălțat, prin imagini și cuvânt, un imn evoluției duhovnicești a Sfântului omagiat.

Partea a treia a programului dlui Rakovalis a însemnat răspunsuri la întrebările adresate de public. A fost explicată poziția Sfântului Paisie față de diferite aspecte ale vieții duhovnicești și față de frământările lumii contemporane.

Prezenți la eveniment, reprezentanți ai postului de televiziune TRINITAS au luat interviuri celor doi invitați, precum și P. S. Episcop-vicar Timotei Prahoveanul, care a amintit faptul că în anul 2005, în timpul unei vizite la Mănăstirea Suroti, P. F. Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, a amintit de întâlnirea pe care, în urmă cu mulți ani, a avut-o cu Cuviosul Paisie la Muntele Athos, apreciind calitatea vieții sale duhovnicești.

Sfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios RakovalisTuturor celor prezenți li s-au oferit câte un CD intitulat ”Cuviosul Paisie Aghioritul. 1924-1994. Transmisionistul Armatei și al lui Dumnezeu”. Acesta reprezintă varianta mp3 a DVD-ului omonim oferit la simpozionul internațional dedicat marelui sfânt contemporan, care a fost organizat la Mănăstirea Neamț între 13 și 15 noiembrie 2014. Ambele materiale au fost oferite gratuit într-un număr de câte 1000 de exemplare de către Centrul de misiune ortodoxă ”Enomeni Romiosini” din Grecia, în colaborare cu www.comuniuneortodoxa.ro, constituind varianta românească a DVD-ului grecesc cu același nume.

Totodată, au fost oferite iconițe cu Sfântul Paisie Aghioritul, copii ale originalului realizat de dl. Athanasios Rakovalis.

Din cele mărturisite de organizatori, printre care un loc definitoriu l-a avut dl. Adrian Ursu din București, de invitați și, mai ales, de numeroșii participanți, prima întâlnire cu Cuviosul Paisie Aghioritul de după canonizarea sa a adus în inimile tuturor bucurie și binecuvântare, însoțite de certitudinea că el este prezent în viața fiecărui creștin doritor să-l imite.

 

Pr. drd. Petru Sidoreac

 

 

 

Textul conferinței susținute de dl. Athanasios Rakovalis

 

 

HARISMELE DUHOVNICEŞTI ALE CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL,

AŞA CUM LE-AM CUNOSCUT

 

Prof. Athanasios Rakovalis

Scriitor

 

Simt o mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit să-l cunosc şi să-l trăiesc îndeaproape pe Cuviosul Paisie timp de aproximativ 12 ani. Nu m-am despărţit de el din momentul în care l-am cunoscut şi până la adormirea sa. Acesta m-a atras la credinţă şi cu acesta discutam toate cele ce ţineau de viaţa mea. Nu îndrăznesc să-l numesc părintele meu duhovnicesc, deoarece nu-i semăn întru nimic. Altceva este micimea sufletului meu şi patimile mele, şi altceva este sufletul  Stareţului, purificat de patimi, curat ca şi cristalul, plin de lumina Sfântului Duh. Stareţul îl avea neîncetat pe Dumnezeu înlăuntrul său. Părintele Paisie era ceea ce Biserica numeşte „TEOFOR”, purtător de Dumnezeu.

Această prezenţă a lui Dumnezeu o simţeau aproape toţi cei care se apropiau de el. De ce mergeau la el şi nu la alt monah? Cărturar nu era, făcuse doar patru clase primare. Un fizic impunător nu avea, era de statură mijlocie, spre scund. Vreo vrednicie preoţească nu avea, nu era nici preot, nici ierarh. Şi totuşi mergeau la el să-i ceară sfatul călugări, stareţi, preoţi, ierarhi, senatori, generali, miniştri, deputaţi, bogaţi şi săraci, militari şi anarhişti, intelectuali şi inculţi, consumatori de droguri şi familişti. Oameni de toate categoriile! Ce era acel ceva care-i atrăgea pe oameni ca un magnet?  Era Harul lui Dumnezeu!

De multe ori, acest Har sfânt se manifesta într-un mod neobişnuit. De exemplu, discutam odată în curtea lui doar eu şi el, când am simţit o mireasmă puternică şi, surprins, m-am ridicat automat ca să văd unde arde tămâie!!! Există vreo tămâie atât de puternic şi frumos mirositoare încât să umple întreaga curte? Mă apucase euforia. Căutam cu mirare în stânga şi în dreapta pentru a găsi sursa acelei miresme. Stareţul, aşezat şi calm, m-a întrebat liniştit şi simplu: „Ai simţit mireasmă?”. „Da, Gheronda, miroase foarte tare”, am răspuns şi m-am aşezat smerit alături de el, înţelegând că Stareţul era cel care emana buna mireasmă.

Aceasta a fost prima dată când mi s-a întâmplat acest lucru. După ani de zile şi după destule asemenea binecuvântări, eram mai reţinut în manifestările mele. Am învăţat şi de la ceilalţi părinţi, care îl cunoşteau mai bine şi mai profund. Când se întâmpla ceva de acest gen, ceva duhovnicesc, şedeam amândoi liniştiţi şi nu comentam evenimentul, pentru a nu-l pune într-o situaţie stânjenitoare. Acceptam în linişte, cu o mare bucurie interioară şi cu recunoştinţă, darurile dumnezeieşti ale Stareţului. Le primeam cum primeşte un copil sărutul şi mângâierea tatălui său. Nu mă gândeam la nimic altceva.

Astăzi, scriind aceste rânduri, mă gândesc şi zic – metaforic vorbind – că Stareţul ne „hrănea duhovniceşte”. Aceste evenimente ne topeau sufletul şi îl umpleau cu dragostea de Hristos. Voiam să-L cunosc pe Hristos tot mai bine, tot mai profund. Foame şi sete după Dumnezeu! Acesta era rezultatul darurilor duhovniceşti de mai sus. Este un mare ajutor în viaţa duhovnicească. Astfel, urcuşul greu al vieţii ascetice devenea dulce şi vrednic de dorit. Am văzut la câţiva călugări din cercul apropiat al Stareţului această stare, cunoscută în spaţiul asceţilor drept „nesaţiul de asceză”.

După cum cineva, apropiindu-se de o sobă, se încălzeşte, tot aşa cei mai mulţi dintre cei care se apropiau de Părintele Paisie se topeau duhovniceşte. Măsura, profunzimea şi gradul acestei trăiri diferea de la om la om, dar şi în cazul aceleiaşi persoane, de la o situaţie la alta. Feţele se luminau, se făceau mai frumoase, mişcările aveau ceva deosebit. Îmi amintesc, după atâţia ani, de un mirean, a cărui faţă trăda ceva cu totul impresionant, ceva sfânt, în urma întâlnirii cu Stareţul… Stareţul era ceea ce numim „transmiţător al Harului”.

După cum este un lucru firesc pentru noi, oamenii, să vedem faţa celuilalt fără nici un efort, tot aşa şi pentru Stareţ era firesc să „vadă” interiorul inimii oamenilor care se apropiau de el. Pentru el, aceasta era o stare permanentă, obişnuită. La început, rămâneam surprins când îmi descoperea gândurile şi cele ascunse ale inimii mele. Dar el avea atâta simplitate, încât te făcea şi pe tine să tratezi aceste lucruri neobişnuite şi extraordinare ca pe ceva firesc şi obişnuit. Mai apoi m-am familiarizat atât de mult cu această harismă a Stareţului, încât îl întrebam pur şi simplu: „Să vă spun eu, Gheronda, sau îmi veţi spune Sfinţia Voastră?”. Cu alte cuvinte, să vă spun gândurile şi problemele care mă preocupă sau îmi veţi răspunde Sfinţia Voastră, fără să vă mai întreb eu? Când avea multă lume şi nu era timp, Stareţul îmi zicea: „Ascultă, pentru această problemă vei face asta, pentru cealaltă, asta …”, adică răspundea la întrebările mele fără să i le fi exprimat anterior! Câteodată, prevăzând viitorul, ne dădea sfaturi referitoare la cele care urmau să se întâmple mai târziu!

De multe ori, Stareţul cunoştea caracterul şi interiorul sufletului oamenilor pe care nu-i văzuse şi nu-i întâlnise niciodată. Exemplu: îi vorbeam despre un coleg de studenţie şi el mi-a descris discuţia pe care o avusesem cu el, dar şi caracterul lui. Exactitatea observaţiilor Stareţului m-a lăsat fără cuvinte.

Altă dată, când aveam probleme cu un vecin în vârstă mai ciudat, care bătea la uşa mea pentru a mă apostrofa, m-am adresat Stareţului, cerându-i sfatul. Mi-a spus zâmbind: „Când strigă, să-i spui asta şi asta…”. Într-adevăr, cu prima ocazie când a făcut gălăgie fără nici un motiv, cum a auzit cuvintele spuse de Stareţ, s-a oprit imediat şi a plecat liniştit. Stareţul îi atinsese o anumită coardă sensibilă…

Omul îndumnezeit, Sfântul, Cuviosul Paisie, era o matriţă a lui Hristos. Îl descoperea pe Hristos în ochii oamenilor din vremea sa. Cu cât este cineva mai sfânt, cu atât mai puternic, mai curat, mai sigur Îl descoperă pe Hristos oamenilor care se apropie de el. Cuviosul Paisie a făcut acest lucru cu mii de oameni! Mii sau, poate, milioane de oameni şi-au întărit credinţa prin intermediul lui. Dacă vi se pare exagerat numărul, vă voi spune că numai în Rusia au fost vândute în jur de zece milioane de cărţi despre Cuviosul Paisie. Fără a mai vorbi despre celelalte ţări. Şi continuă să se vândă şi să ajute oameni.

Întâlnesc oameni care îmi spun  că viaţa lor s-a schimbat după o întâlnire de câteva minute cu sfântul Stareţ. De ce? Pentru că cuvintele lui au mers direct la locul sensibil din inima lor, pe care Stareţul îl „vedea” cu harisma clarviziunii.

Ceea ce îmi face impresie este faptul că oamenii îmi spun cum li s-a schimbat viaţa în urma citirii cărţilor Stareţului, fără să-l fi întâlnit vreodată.

Părintele Paisie era un nobil duhovnicesc, un foarte bogat nobil duhovnicesc şi  milostenia lui duhovnicească era făcută cu mare dărnicie. Eu eram un tânăr chinuit, rănit sufleteşte, care mă clătinam între viaţă şi moartea duhovnicească veşnică. Nu aveam nevoie doar de un „doctor sufletesc”, ci de cel mai bun doctor, pentru că doar el mă putea vindeca pe mine, cel aflat pe patul morţii. Şi pronia divină, dragostea lui Dumnezeu m-a condus la picioarele Stareţului. Dar să descriu prima noastră întâlnire.

Un monah de aceeaşi vârstă cu mine, de la Mănăstirea Cutlumuş, situată foarte aproape de chilia Stareţului, Panaguda, m-a sfătuit să merg să-l cunosc pe Cuviosul Paisie. Am ajuns lângă chilia Stareţului şi am bătut în fierul care atârna în afara porţii. După puţin timp, am auzit o voce din casă.

– Ei, copile, ce vrei?

– Pe Paise, îi răspund.

– De ce îl cauţi?

– Dar nu-mi deschizi odată? Am răspuns puţin obosit, puţin enervat. Aşa i-am vorbit, fără nici un respect.

– Hai să-ţi deschid, a zis şi a agăţat de o sârmă cheia care a alunecat şi a ajuns la poarta unde eram eu.

– Intră şi încuie din nou, zice Stareţul.

Am făcut după cum mi-a spus şi am început să urc spre chilie. El se afla într-un cerdac, în faţa chiliei.

– Mi-a căzut jacheta aici, nu mi-o dai un pic?, a zis, arătând sub cerdac.

M-am dus sub cerdac, am luat jacheta şi mi-am întins mâna pentru a i-o da. Era prima oară când  îl priveam în faţă. Ni s-au încrucişat privirile. Capul meu mi s-a lăsat deodată pe spate, pentru că nu rezistam să văd  ceea ce mi se arăta… Ce privire are aceea?! Nu o voi uita niciodată! Ce putere! Ce măreţie! Ce strălucire! Ce sfinţenie! O lumină supranaturală strălucea în faţa mea. Nu puteam să mă uit şi de aceea capul mi-a căzut pe spate. O clipă doar l-am văzut, dar m-am topit cu totul. Sufletul mi s-a schimbat, … pace adâncă. M-au invadat o teamă şi o curiozitate sfântă. Fără să-mi dau seama prea mult ce fac, m-am întors şi am început să merg în jurul chiliei pentru a ajunge în curtea din spate. În timp ce mergeam cu capul plecat, mă întrebam plin de mirare: „Dar, … ce s-a întâmplat acum?… Ce am văzut?… Este posibil ca un om să strălucească?… Să emane lumină?…”. Într-adevăr, mă pierdusem cu totul. În acelaşi timp, aveam o stare de bine.

Am mers cam 40 de metri şi am ajuns în curtea din spatele casei, unde mă aştepta Stareţul. Ceea ce am văzut acum nu avea nici o legătură cu măreţia duhovnicească de mai înainte. De această dată, aveam în faţă un bătrânel obişnuit, cu faţa senină. Am început să discutăm. Nu am îndrăznit să spun nimic despre evenimentul anterior.

Pe atunci nu credeam. Nu mergeam la biserică. Nu citisem Sf. Scriptură. Terminasem Facultatea de Fizică şi aveam o concepţie ştiinţifică despre lume. În abordarea temelor legate de lume, eram mai degrabă materialist. Mintea mea nu putea cuprinde ceea ce se petrecuse cu mine. Mi-a modificat total imaginea mea despre lume. Era un şoc cultural, dincolo de toate celelalte. Am simţit cum toate „certitudinile” mele se clatină, iar „cunoştinţele” mele se vădesc a fi false. Pământul îmi fugea de sub picioare, eram suspendat în aer şi neputincios să mă gândesc la asta. Aşa că am eliminat-o cu totul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic niciodată.

După o lună, două am îndrăznit să mi-o reamintesc. Mi-am zis mie însumi: „Iată, acest lucru l-ai văzut cu ochii tăi… Nu fi naiv… Du-te să vezi ce s-a întâmplat, să înţelegi… să ajungi la o concluzie…”. Astfel, am mers din nou la Sfântul Munte. Pentru mine, de fapt, Sfântul Munte însemna Cuviosul Paisie.

Această primă experienţă, acest dar duhovnicesc pe care mi l-a făcut, mă atrăgea ca un magnet înspre el, mă făcea să dau o mare importanţă cuvintelor lui. Îşi aruncase ancora în străfundul sufletului meu… Slavă Ţie, Doamne! Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!

Acest dar duhovnicesc mi-a arătat că omul se poate îndumnezei. Mi-a arătat marile posibilităţi ale firii omeneşti, după cum le-am văzut  materializate în persoana Părintelui Paisie. Din păcate pentru mine şi pentru majoritatea oamenilor, aceste posibilităţi rămân nevalorificate. Pentru ce lucruri minunate este făcut omul, şi cu ce nimicuri ne ocupăm! Cu toţii putem ajunge sfinţi, dar nu o facem, chiar dacă avem poruncă de la Dumnezeu în acest sens.

Pe atunci nu înţelegeam aceste lucruri. Eram ca un mic copil care simte, cugetă la diferite lucruri, dar nu se poate exprima. Este ca şi cum te-ai strădui să inventezi o nouă limbă. Mai târziu am citit şi am înţeles!

Îmi amintesc de polemica Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, cu Varlaam. Elementul central era dacă omul poate să se facă părtaş energiilor divine. Şi astăzi avem opinii contrare faţă de occidentali asupra acestui subiect. Însăşi existenţa Stareţului  reprezintă un răspuns total la această chestiune. Când avem viu, în faţa noastră, evenimentul îndumnezeirii, ce am mai putea adăuga?

Oamenii care au pierdut experierea Harului dumnezeiesc tind să ideologizeze învăţătura Mântuitorului. Să o reducă la măsura logicii umane. Tot ce nu „încape” în mintea lor umană este eliminat. Ceva de genul patului lui Procoust. Cred că acelaşi lucru l-a făcut şi Toma d΄Aquino,  precum şi Teologia, sau mai bine spus, filosofia occidentală. Ca şi destui dintre noi, ortodocşii. Am putea spune că este o atitudine umană previzibilă.

Părinţii noştri vorbesc, teologhisesc cele pe care le-au trăit. Ceilalţi filosofează în jurul celor pe care le presupun a fi valabile. Dogmele Bisericii noastre nu sunt produsul strădaniei minţii umane, ca în cazul ideologiilor. Dogmele ortodoxe izvorăsc din experierea lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Mai întîi trăirea, şi după aceea dogma. Experierea prin Duhul Sfânt este cea care sprijină pe om în credinţa şi dogma cea adevărată. Dacă lipseşte această experiere, dacă credinţa este abordată doar la nivelul minţii, atunci omul o trăieşte ca pe o ideologie religioasă.

Părintele Paisie a dovedit prin viaţa sa, prin însăşi existenţa sa, veridicitatea dogmei ortodoxe. Nicăieri nu mai există oameni îndumnezeiţi, în nici o altă religie, în nici o confesiune. Sfinţii sunt temelia învăţăturii ortodoxe deoarece au materializat-o prin viaţa lor. Sfinţii sunt învăţătorii lumii. Aceştia ţin făclia aprinsă.

Să continuăm, însă, cuvântul nostru cu încă un dar duhovnicesc pe care mi l-a oferit cu  aproximativ un an înainte de adormirea sa. Mi-a cerut să-l duc cu maşina mea de la Sfântul Munte la Mănăstirea Suroti de lângă Tesalonic, unde şi este înmormântat acum, una dintre mănăstirile care se aflau sub călăuzirea sa duhovnicească.  Tresăltam de bucurie. Urma să fim doar noi doi timp de trei ore!

Am început călătoria. Marea simplitate şi smerenie a Stareţului mă făceau să-l simt foarte apropiat. Parcă îl vedeam pe tatăl meu. Uitasem că avea puterea să izgonească, printr-un cuvânt, demoni şi boli incurabile. Că faţa lui strălucise ca soarele etc. Spre sfârşitul călătoriei, în timp ce conduceam printre curbe, l-am întrebat deodată: „Gheronda, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, … cum este?”. Nu a vorbit, ci doar şi-a aplecat capul şi s-a rugat. Puţin … nici un minut! Deodată, sufletul mi „s-a deschis”, „s-a deschis” cerul şi am început să simt pe Dumnezeu peste tot. În maşină, afară, în munţi, departe, în îndepărtatele galaxii. Peste tot! Era peste tot şi umplea totul, dar nu era nimic din toate acestea. O esenţă care le depăşea pe toate celelalte, fără să se amestece sau să se confunde cu ele. O putere care susţine totul în viaţă, atotprezentă, dar neînţeleasă de nimeni, în afara oricărei percepţii. Nu poate nimeni să o descopere cu propriul său efort, care să-l ducă la mândrie. Este o putere care se descoperă de la sine.

Trăiam un fel de extaz, un fel de „beţie” duhovnicească, fără să-mi pierd, însă, simţurile şi contactul cu lumea materială. O „beţie duhovnicească”, după cum o numesc asceţii de demult în scrierile lor.

Era ca şi cum cineva mi-ar fi luat un văl de pe minte, de pe suflet şi începeam să trăiesc nu numai într-un anume loc din lume, ci în lumea toată. Închipuiţi-vă un surd, care începe deodată să audă! A trăit în aceeaşi lume, fără sunete însă. Acum aude! Închipuiţi-vă un orb, care începe dintr-odată să vadă. Aceeaşi lume are de astă dată şi imagini, şi culori! Aşa şi eu, trăiam în aceeaşi lume de mai înainte, doar că acum Îl simţeam şi pe Dumnezeu şi, prin intermediul Lui, multe lucruri profunde, importante şi frumoase. Participam dintr-odată şi la lumea materială, şi la cea spirituală. Îmi închipui că aşa erau cândva oamenii… Cred că Adam şi Eva au fost în Rai într-o stare mai bună, căci, după cum arată Sf. Scriptură, ei vedeau, auzeau şi vorbeau cu Dumnezeu. Am fi putut spune mai multe, dar mă tem să nu vă obosesc, iar timpul este limitat.

Vă rog, însă, să mai fiţi atenţi la un lucru. Observaţi dărnicia Stareţului, care imită pe Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ce i-am cerut eu? Câteva cuvinte, câteva fraze. Ce mi-a dăruit el? O experienţă inestimabilă! Ce băgăţie duhovnicească! Ce dărnicie! Ce dragoste!

De ce să se minuneze omul mai întâi? De îndrăzneala pe care o avea înaintea lui Dumnezeu? Cum L-a „emoţionat” pe Dumnezeu cu o rugăciune foarte scurtă, dar înflăcărată, făcută din inima sa cea aprinsă de dragoste! De cine să ne minunăm? De Sfânt, sau de Dumnezeu? De îndrăzneala omului, sau de pogorământul lui Dumnezeu? Despre ce măsură a pogorământului vorbim? Cum de acceptă Dumnezeu şi cât Se împărtăşeşte omului? Consider că măsurile depăşesc cu totul logica noastră. Logica noastră redusă şi ieftină, care nu poate înţelege dragostea lui Dumnezeu.

Sfântul este un lucru minunat. Dumnezeu este, însă, minunea prin excelenţă. Dragostea sfinţilor este un ocean fără sfârşit, o mare de smerenie, foc minunat, care atunci când este comparat cu Dumnezeu, însă, este ca o scânteie în faţa soarelui. Omul iubeşte, Dumnezeu este dragostea. O diferenţă ontologică uriaşă.

Încet-încet, puţin câte puţin, puterea mea de percepţie s-a stins, a dispărut, s-a retras sau, poate, a încetat. Darul a dispărut. Ce a lăsat în urmă? Recunoştinţă, o adâncă satisfacţie, vindecare, siguranţă, cunoaştere… O stare permanentă de topire a conştiinţei, lipsa de teamă în legătură cu soarta lumii, bucurie generată de sigura exterminare a răului, bucurie pentru viaţa veşnică pe care ne-o dăruieşte, bucurie pentru că este atât de bun şi ne iubeşte atât de mult. Desigur, astăzi starea mea duhovnicească s-a schimbat. Mi-am pierdut sursa de căldură care mă „încălzea” duhovniceşte şi sufletul mi s-a răcit. Datorită lipsei mele de trezvie. Măsura păcătoşeniei mele este echivalentă cu măsura darului primit. Vă rog să faceţi rugăciuni pentru mine şi să mă pomeniţi la Sfintele Liturghii.

După încercarea de a vă prezenta măsura duhovnicească a Cuviosului Paisie, îndreptându-ne spre finalul omiliei, aş dori să înfăţişez dragostei dumneavoastre ceva diferit de cele precedente, o profeţie care are legătură cu timpul nostru, şi, cred eu, cu însăşi viaţa noastră. O profeţie pe care am auzit-o cu urechile mele din gura Cuviosului Paisie, acum aproximativ 25 de ani, pe când lumea nu „fierbea” ca acum.

Discutam într-o după-amiază, doar noi doi, în curtea Panagudei, despre diferite subiecte. Trebuie să fi fost în 1991. La un moment dat, îmi zice Stareţul: „Unora le convine să nu existe Grecia… Duşmanii noştri vor să ne sfârtece, iar prietenii să ne strivească… Nu contează… Au oamenii planurile lor, dar şi Dumnezeu le are pe ale Lui. În cele din urmă, interesele celor mari vor fi astfel, încât vor fi nevoiţi să ne ajute. Nu din prietenie sau pentru că aşa este corect, ci pentru că aşa va face Dumnezeu să le fie interesele. Se vor lupta între ei şi nu se vor putea birui unul pe altul şi vor spune: Oraşul (Constantinopolul) nu-l vom lua nici noi, nici voi; îl vom da grecilor. Va intra armata greacă în Oraş fără să lupte. Turcia va fi desfiinţată. Se vor autoproclama stat şi curzii, şi armenii”. Asta întrecea orice închipuire. Dar a spus-o însuşi Stareţul… Mi-am amintit atâtea cazuri din neînsemnata mea viaţă, când mi-a prevestit viitorul. Cel care „vede” viitorul, viitorul neînsemnat al unui om, nu poate oare „vedea” viitorul ţării mele? Mi-am amintit atunci cum ne spunea că Uniunea Sovietică se va desfiinţa: „Lanţurile în care era ţinut poporul au ruginit. Nu mai pot fi folosite… Se va desfiinţa, … comunismul va cădea…”.  Şi atunci mi se păreau de neconceput. Uniunea Sovietică era un imperiu puternic, ce controla o jumătate din glob. Era posibil să cadă?, mă întrebam cu oarecari dubii. Şi iată că Stareţul a avut iarăşi dreptate. Iată că iar s-au adeverit cuvintele lui. Nu au trecut mai mult de 10 ani şi cuvintele lui s-au împlinit până la cel mai mic detaliu. Iată că acum îmi prevesteşte dispariţia Turciei şi reluarea Constantinopolului de către greci. Creştinismul se va întoarce la vatra sa ancestrală!!!

Seara mă gândeam la cele pe care mi le-a zis. Bine, zic, noi, grecii care trăim în Grecia, suntem 10 milioane. Populaţia Constantinopolului este mai mare. Şi să ne dea Oraşul, cum îl vom administra? A doua zi am coborât din nou la Panaguda, cu acest gând în minte. Iată ce mi-a spus: „În primul rând, mulţi vor muri inclusiv datorită holerei care va izbucni în Oraş. În al doilea rând, ne vor da doar partea europeană şi o mare parte a populaţiei se va muta în partea asiatică. Gândul îmi spune că vor face aceasta pentru ca strâmtoarea să fie un bun internaţional. În al treilea rând, mulţi se vor boteza şi vor deveni creştini. Cu ajutorul acelora vom conduce Oraşul…”.

După ce am plecat, am început să cercetez subiectul. Iată ce am descoperit. În Turcia există aproximativ 20 de milioane de aleviţi, care mai sunt numiţi bectaşi. Aceştia au adresat deja Organizaţiei Naţiunilor Unite o cerere oficială de a fi recunoscuţi drept religie distinctă şi au solicitat să li se permită să aibă lăcaşurile lor de închinare, întrucât NU doresc să meargă la geamie. Adică nu se consideră musulmani. Care sunt trăsăturile aleviţilor? Simpatie faţă de greci (iunan, de la ionieni), după cum ne numesc în varianta arhaică. Îi citesc şi îi iubesc pe Platon şi pe Aristotel, cred într-o Trinitate, fireşte nu exact ca noi, ortodocşii, dar şi această simplă coincidenţă arată ceva. Cred că aceştia se vor reboteza creştini, după cum a spus Stareţul.

Ne spunea că trăim în vremurile lui Antihrist, însă noi încă nu ne dăm seama de asta. Ne vorbea despre dictatura electronică universală plănuită. Îi vor pecetlui pe oameni ca pe animale, spunea. Ne prevenea să reacţionăm şi să refuzăm această pecetluire electronică, această închisoare. Considera, însă, preocuparea de subiectul în discuţie într-un mod exagerat şi crispat drept o dovadă a lipsei de credinţă şi de echilibru, dar pe de cealaltă parte, nu voia „să închidem ochii” şi să ne facem că nu se întâmplă nimic, nereacţionând atunci când este blamată şi subminată credinţa noastră. Niciuna dintre aceste două poziţii şi atitudini nu-l odihneau. Prefera calea de mijloc. Spunea că cea mai bună pregătire  pentru a se opune cineva lui Antihrist  este viaţa duhovnicească cât mai profundă cu putinţă. Spunea că în vremea aceea se vor face minuni mari. Va avea omul o sticlă cu ulei, un pachet de făină şi nu se vor termina. Hristos Îşi va ocroti făptura Sa.

Faptul că Părintele Paisie este Sfânt este mărturisit de toţi şi, mai întâi de toate, de Dumnezeu, prin minunile pe care le face prin intermediul său. Nu ştiu dacă noi putem realiza cât de mare este. Pentru mine este MARE. Dar cine sunt eu, ca să aibă valoare părerea mea? Se spune că numai un sfânt poate să înţeleagă pe un alt sfânt. Şi este adevărat. Pentru că înălţimea duhovnicească a sfinţeniei se pierde în înaltul cerului, iar privirea noastră nu ajunge până acolo. Privirea unui alt sfânt, însă, ajunge. De aceea, voi menţiona mărturia Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, făcătorul de minuni şi străvăzătorul, care ne-a fost contemporan nouă şi Cuviosului Paisie. Pe Sfântul Porfirie l-am cunoscut personal. Mi-a vindecat în mod minunat genunchiul drept, nemaifiind nevoie să fac operaţia plănuită. Sfântul Porfirie a spus cândva cu admiraţie unui prieten de-al meu: „Sfinţi ca Părintele Paisie, Dumnezeu arată o dată la 400 de ani…”!!!

Foarte greu acest cuvânt! Foarte mare lauda! Şi, desigur, din gura unui sfânt. L-a înălţat foarte mult pe Părintele Paisie. L-a numărat în rândul unei cete restrânse de sfinţi mari!

Poate că cele care se spun sau se scriu despre Stareţ par unora exagerări. Pentru mine, sunt foarte puţine în comparaţie cu ce a fost Părintele Paisie. Vedem doar vârful aisbergului. Nu cunoaştem partea cea mai mare, ascunsă în marea smereniei sale. Noi am aflat doar cele ce nu a putut el ascunde.

Mulţumesc pentru răbdarea dumneavoastră. Binecuvântarea Stareţului să ne însoţească pe toţi, în toată viaţa noastră.

 

 

Sfântul Paisie Aghioritul la București. Mărturia dlui Athanasios Rakovalis