/ Predici şi articole / Am văzut slava Lui cu ochii noştri

Am văzut slava Lui cu ochii noştri

Am văzut slava Lui cu ochii noştriPropovăduirea despre a doua venire a Domnului în slava Tatălui a fost esenţa propovăduirii apostolice. Ca unii care L-au văzut cu ochii lor pe Hristos şi mai ales aceia dintre ei care I-au văzut şi slava dumnezeirii – aici îi avem în atenţie pe cei trei părtaşi la Schimbarea la Faţă a Domnului –, nu puteau să nu-I vestească revenirea în slava Tatălui mai ales din două motive: întâi, pentru că-L auzise pe Iisus afirmând că „Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt 16, 27) şi toate evenimentele derulate până la Înălţarea Sa la cer i-au convins că gura Lui nu poate grăi minciuna; al doilea, pentru că s-au convins cu ochii lor – din mărturia celor trei prezenţi la Schimbarea la Faţă – că „Împărăţia veşnică a cerurilor este împărtăşirea la nesfârşit de lumina dumnezeirii“[1], văzându-i pe Moise şi Ilie, trecuţi demult în lumea cealaltă cum se bucură de slava lui Hristos strălucind şi ei aproape ca El.

Unul din cei trei Apostoli chemaţi să vadă pe Tabor slava Domnului „pe cât li se putea“ a fost şi Petru. Textul Apostolului Praznicului Schimbarea la Faţă este ales din a doua sa epistolă, tocmai locul unde veteranul Apostolilor îşi argumentează cuvântul chemării oamenilor către Împărăţia lui Dumnezeu cu această experienţă neuitată de pe muntele cel sfânt. El a înţeles profundul ideal creştin, acela al îndumnezeirii firii umane, mai ales că a rămas pentru totdeauna impresionat de strălucirea celor doi proroci care-au primit slavă de la Hristos. Idealul acesta de împărtăşire din Fiinţa divină îl aflăm exprimat direct doar într-un singur loc din Noul Testament şi cine putea să scrie despre acest ideal dacă nu Sfântul Petru când zice: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume“ (II Ptr 1, 3-4). Apoi tot el dă soluţia pentru atingerea acestui ideal: versetele următoare, 5 şi 6, cuprind virtuţile sub forma unei scări, pe prima treaptă fiind credinţa şi pe ultima dragostea. De fapt creştinismul se bazează pe credinţă şi se desăvârşeşte în flacăra iubirii la intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului.

La începutul textului Apostolului, de la versetul 10, Apostolul reaminteşte că împlinirea cu multă silinţă a virtuţilor enumerate în versetele 5 şi 6 îi va face pe creştini moştenitori ai Împărăţiei lui Iisus Hristos. De ce oare trebuie ca Sfântul Petru să afirme iară şi iară aceleaşi lucruri pe care destinatarii epistolei le ştiau şi încă stăteau cu tărie în aceste adevăruri? Dar de ce nu numai cât este în viaţă – Apostolul era conştient de iminenţa sfârşitului său despre care i-a vorbit Iisus după Înviere, „însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu“ (In 21, 18-19) –, ci şi după moarte se va sili să-i ajute ca să-şi amintească pururea de aceste lucruri şi să nu le uite? Şi ce înseamnă asta că după moarte se va îngriji de soarta celor rămaşi în viaţă? Este vreo legătură între Biserica biruitoare şi cea luptătoare, ca să folosim nişte termeni cunoscuţi? Silinţa de dincolo de mormânt a Sfântului Petru nu poate fi cunoscută decât prin harul revărsat din potirul Domnului care să ţină trează în cei încă în lume aşteptarea zilei intrării în veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu. Şi această silinţă înseamnă mijlocire necontenită la tronul harului pe care duhul nepieritor al iubirii frăţeşti o face. Dragostea de fraţi se roagă veşnic pentru ei şi nu încetează a face aceasta o dată cu moartea. Căci dragostea niciodată nu moare şi nu cade, după cum spune şi iubitul frate Pavel (I Cor 13, 8). Este aici cum nu se poate o mai frumoasă mărturie biblică a mijlocirii sfinţilor pentru ca şi cei rămaşi în lume să poată moşteni slava raiului.

Dar toată această profetică mijlocire el o făgăduieşte pentru că văzuse cu ochii lui slava în care sunt îmbrăcaţi cei mântuiţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce pentru Sfântul Pavel însemna vedenie sau răpire în rai, pentru Sfântul Petru fusese aievea o realitate trăită pe muntele cel sfânt care l-a umplut de o bucurie şi fericire negrăite încât credea că a intrat deja în veşnicie. Toţi cei trei Apostoli de pe Tabor „trăiau un sentiment de negrăită bucurie a comuniunii depline cu Hristos şi cu drepţii din Vechiul Testament, încât nu voiau să se mai sfârşească, ci să se odihnească în ea în veci“[2], zice Părintele Dumitru Stăniloae.

Mărturia despre Hristos nu putea fi mereu întărită cu vederea slavei dumnezeieşti cu ochii trupeşti. După Înălţarea Domnului la cer, ceilalţi propovăduitori ai Evangheliei n-aveau cum să se mai folosească de acest har rânduit doar Apostolilor. Vederea prin credinţă a slavei lui Hristos va însoţi de-acum înainte predicarea Evangheliei. Şi ca să se încredinţeze urmaşii Apostolilor de realitatea acestei vederi, vor confirma întotdeauna mărturia lor cu cuvântul profetic, aşa precum se foloseşte şi Sfântul Petru, adăugând vederii trupeşti care era una personală „cuvântul prorocesc“ la care de altfel ţineau cu multă evlavie creştinii cei dintâi. Ei socoteau cuvântul profetic ca o rază din slava Luceafărului care prin răsărirea lui în sufletul lor va marca începutul veşniciei, ca strălucirea stelelor ce exprimă existenţa unui izvor de lumină din care-şi au aprinderea pe cerul nopţii. O, ce deosebire dintre aceştia şi cei care locuiesc în întuneric! Părintele filocalic Simeon Metafrastul zice că „cei mulţi nu se deosebesc întru nimic de cei ce umblă noaptea, lipsiţi cu totul de lumină, care nu se bucură nici măcar de o rază cât de slabă, care este un cuvânt dumnezeiesc ce poate să lumineze în sufletele lor; aşa încât aproape nu se deosebesc de orbi… Iar aceia dintre oamenii din lume, care sunt luminaţi, cum s-a zis, de sfintele porunci, ca de nişte stele, luând aminte la Dumnezeu, nu sunt cuprinşi cu totul de întuneric; de aceea pot avea şi nădejde şi mântuire“[3]. Sfântul Apostol Petru, martorul slavei lui Hristos şi stâlp al Bisericii, trecuse mai sus de aşteptare. „Luceafărul va răsări în inimile voastre“, ale destinatarilor epistolei, nu „în inimile noastre“. Căci pentru Apostol, prorociile vechi-testamentale despre Iisus nu mai erau doar ceva de domeniul credinţei întru împlinire, ci deveniseră realitate evidentă văzută cu ochii lui.

 

Preot Petru RONCEA

 

[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991, p. 119;

[2] Ibidem, p. 121;

[3] Simeon Metafrastul, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 393-394.

\Am văzut slava Lui cu ochii noştri