/ Predici şi articole / CE VOIEŞTI SĂ-ŢI FAC?

CE VOIEŞTI SĂ-ŢI FAC?

CE VOIEŞTI  SĂ-ŢI FAC?Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii

O, ce evanghelie a credinţei este aceasta! Uneori, câte o minune ca aceasta de la marginea Ierihonului vine ca o lovitură de trăsnet peste neputinţele noastre duhovniceşti în a ne încrede în puterea lui Dumnezeu cea foarte mare. Mai ales că binecuvântatul Domnului de azi nu avea vederea trupească, mare câştig pentru noi, ceilalţi, dar şi osândă, dacă, ochi având, nu vedem lucrările lui Dumnezeu.

Două întrebări se pun în evanghelie: pe prima o pune orbul, pe a doua, Iisus. Orbul aude mişcare în preajmă. O mişcare nouă, o agitaţie necunoscută auzului său mereu atent în jur. „Trece Iisus din Nazaret“ fu răspunsul la întrebarea lui: „Ce este aceasta?“, prima întrebare a evangheliei. În inima orbului, numele lui Iisus deveni sămânţa de muştar care-i atinse corzile sufletului ca în el să-Şi poată afla sălaş Călătorul ce coborâse acum până în cel mai de jos ţinut al lumii, Ierihonul cel încărcat de istorie şi păcate.

Despre cum se zideşte credinţa în sufletul omului ne vorbeşte Sfântul Clement Alexandrinul: „Credinţa, comună tuturor oamenilor, este ca o temelie a credinţei celei desăvârşite. Celor care doreau să se vindece şi veneau la El mânaţi de credinţă – cazul orbului din evanghelia de azi – Domnul le zicea: «Credinţa ta te-a mântuit» (Mt 9, 22; Mc 5, 34; 10, 52; Lc 7, 50; 8, 48; 17, 19; 18, 42). Credinţa desăvârşită se zideşte pe credinţa comună, se desăvârşeşte împreună cu cel ce crede; iar credinţa dobândită prin învăţătură ajunge egală cu ea, încât împlineşte şi poruncile Cuvântului; aşa erau Apostolii, despre care se spune că puteau cu credinţa lor să mute munţii (Mt 17, 20; I Cor 13, 2), să scoată copacii şi să-i sădească în alt loc (Lc 17, 6). De aceea, Apostolii, simţind măreţia acestei puteri, cereau să li se adauge credinţă (Lc 17, 5); credinţa, care, ca «un grăunte de muştar» (Mt 17, 20; Lc 17, 6), pişcă în mod folositor sufletul şi creşte în el mare, încât se odihnesc (Mt 13, 31-32; Mc 4, 31-32; Lc 13, 19) în suflet cuvintele care vorbesc de cele cereşti“1.CE VOIEŞTI  SĂ-ŢI FAC?

Orbul mai auzise despre Iisus, desigur. Nu-L întâlnise încă. Să ne gândim ce tresăltare simte sufletul când întâlneşte pe  cineva de care i-e dor! „Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine“ era răsuflarea unei lumi căreia i s-a tot spus că va veni Mesia şi că va reaşeza pe Israel, dar care acum este martora împlinirii tuturor profeţiilor mesianice. Hristos a venit, S-a coborât până în cele mai de jos ale pământului – în Sâmbăta Mare Se va pogorî la iad, pe Adam cu tot neamul lui cel drept să-l mântuiască din nevoie –, iată-L la poarta Ierihonului unde orbia lumii se vrea vindecată pentru a-şi vedea Mântuitorul. De altfel, Umanitatea nici nu ştia ce-i lipseşte. Starea paradisiacă de mult fusese abandonată cu ignoranţă şi acum uitase cum fusese la început. De aceea nu strigă orbul: Doamne, dă-mi vederea! ci: Doamne, miluieşte-mă, ai milă de mine, că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta voi vedea lumina! O, de s-ar permanentiza smerita cerere a orbului peste veacuri, ca Domnului să-I lăsăm iniţiativa întrebării mântuitoare şi ca răspunsul nostru să fie urmarea intervenţiei Lui decisive în viaţa noastră!

A doua întrebare, cea din titlu, aparţine lui Iisus din Nazaret: „Ce vrei să-ţi fac?“ Aceasta este, de fapt, cheia evangheliei, momentul de activare a naşterii din nou a orbului în care el intră cu o mare credinţă ce i-a „pişcat în mod folositor sufletul“, ca să cităm pe scriitorul alexandrin mai sus amintit.

CE VOIEŞTI  SĂ-ŢI FAC?Dar cu ce credinţă a intrat orbul în acest act mântuitor? Şi care este credinţa care mântuieşte? Atâţia oameni cred în existenţa unui Dumnezeu sau a unei forţe transcendente, ca să folosim un limbaj filosofic, acceptat mai uşor în mediile ştiinţifice, în care numele lui Iisus stă încă la porţile cunoaşterii. Şi totuşi credinţa lor se vădeşte neputincioasă în faţa dezastrelor şi a morţii. Sfântul Iacob vorbeşte despre o credinţă vie pe care o temeluiesc faptele: „Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, doar în ea însăşi e moartă“ (2, 17). Eficienţa ei îi este dată de fapte. Singură, izolată de fapte, este moartă. Dar credinţa orbului nu era una fără putere. Ce a făcut după ce a văzut? „A mers după Iisus, slăvind pe Dumnezeu“ (Lc 18, 43). Clement Alexandrinul confirmă aceasta în Stromatele sale. „Când auzim: «Credinţa ta te-a mântuit», nu înţelegem că Domnul a spus că se mântuiesc în general toţi cei care cred oarecum, ci se mântuiesc numai dacă credinţa lor este urmată de fapte“2.

În legătură cu această credinţă lucrătoare, Sfântul Teofilact al Bulgariei zice despre orb că, „după ce s-a mântuit, merge după El, lucrând poruncile în cale, adică în viaţa aceasta, căci aici este cu putinţă a-L urma pe Hristos, iar după aceasta nu mai e cu putinţă lucrarea poruncilor“3, adică după moarte, când se sfârşeşte orice efort propriu pentru mântuire. Dar, ca să ajungem la această mântuire, trebuie să atingem strigătul orbului pentru a atrage atenţia Domnului că cineva-L aşteaptă, după cum spune admirabil Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Înalţă-ţi glasul până la măsura la care să-L asculte Domnul şi vei primi îndată tot ce-ţi doreşti… Un singur lucru este limpede: că totul ţine de noi, nu de Domnul. Îndată ce vei fi în stare să primeşti, vei primi neapărat“4. Evanghelia orbului din poarta Ierihonului, restaurat de Hristos, ne confirmă cu prisosinţă că atunci când omul îşi înalţă glasul, nimic nu i-l poate împiedica să ajungă la Dumnezeu.

Pr. Petru RONCEA

CE VOIEŞTI  SĂ-ŢI FAC?