/ Predici şi articole / Cuvânt la Duminica Floriilor: UN MIEL SMERIT ȘEZÂND PE UN MÂNZ TÂNĂR

Cuvânt la Duminica Floriilor: UN MIEL SMERIT ȘEZÂND PE UN MÂNZ TÂNĂR

Cuvânt la Duminica Floriilor: UN MIEL SMERIT ȘEZÂND PE UN MÂNZ TÂNĂRViaţa publică a Domnului Iisus Hristos a ajuns în ultima săptămână. Ce mare-i această săptămână, de-i acordă Sfântul evanghelist Ioan, iată, nouă capitole, de la 12 la 20, pline de semnificaţii profunde asupra dumnezeirii Mântuito­rului, ca unul care, stând mai aproape decât toţi ceilalţi de inima Domnului, a ţinut minte şi a evaluat mai înţe­lept etapele preamăririi Fiului Omului!

Textul citit la evanghelia Sfintei Liturghii a Praznicului Floriilor este de la Ioan 12, 1-18. El ne poartă întâi în Betania lui Lazăr. Un fel de antecameră a Ierusalimului. Loc de pregătire pentru moarte, aici, în satul lui Lazăr, care devenise icoană a Învierii. Sosirea lui Iisus în Betania, de vineri seara, era de ajuns ca a doua zi, sâmbătă, să zboare vestea prezenţei Lui aici prin toate uliţele Ierusalimului. Dar atracţia mulţimii nu era atât Persoana Mântuitorului, cât Lazăr cel înviat, despre care aflase că ieşise din mormânt după patru zile de lipsă de suflare şi trecere profundă în putrefacţie. Sărmanele gloate, ce greu au putut pricepe mai târziu Învierea Mântuitorului, mai ales pentru că trupul Lui nu cunoscuse stricăciunea, ca să atragă atenţia trecătorilor, şi nici n-a ieşit din Mormânt sub privirile curioase ale casei lui Israel avidă după minuni care să-i asigure supremaţia între popoare! O, cum n-au înţeles oamenii că Mântuitorul tocmai Învierea Lui o însemnase, prevestind-o prin învierea prietenului Lazăr, pe care l-a scos din mormânt, ca pe unul cu mult mai de necrezut că va putea reveni la viaţă decât va fi El! Ca să poată lumea să creadă mai uşor Învierea Lui ce va întrece orice închipuire şi orice raţiune omenească.

Ce mult-grăitoare este Slava Litiei de la Praznicul de azi, care tocmai asta vrea să sublinieze: „Mai înainte cu şase zile de facerea Paştilor (evreiesc, n.n.), venit-a Iisus către Betania, să cheme iarăşi la viaţă pe Lazăr cel mort de patru zile, şi să prevestească Învierea…“ Şi „întru adâncurile iadului“ s-a auzit glasul Domnului, chemându-Şi afară prietenul. Dar oamenii n-au înţeles aşa minunea din Betania. Cuvânt la Duminica Floriilor: UN MIEL SMERIT ȘEZÂND PE UN MÂNZ TÂNĂR

Iată, dar, că sâmbătă, spre seară, intrând în casa fariseului Simon – că erau şi farisei în Betania, cum sunt în toateBetaniile de peste veacuri –, Mântuitorul Se lăsă pregătit pentru moarte. Dar nu de fariseu, că el nu pentru aceasta-L chemase pe Domnul, ci poate ca să nu calce Legea, ignorând străinul ce trecea pe uliţa lui. Până să ajungă în casa prietenului Lazăr, iată-L invitat în alta. În casa fariseului mai cinase cu trei ani în urmă, când îi spusese lui Simon pilda cu cei doi datornici ai cămătarului (Lc 7, 37-50). Şi iarăşi va mai cina în Miercurea vânzării (Mt 26, 6-13), când va fi pregătit, prin ungere, pentru îngropare. În această sâmbătă, presimţind sfârşitul Lui iminent, sufletul credincios al Mariei şi-a arătat şi prin aceasta dragostea prea mare faţă de Domnul, ce-o nutrea în inima ei. Ce lecţie aspră ne dă Maria din Betania! Pe Iisus trebuie să-L iubeşti mai mult decât pe orice om, fie el cât de sărac. Pentru că Domnul este mai aproape de moarte decât orice sărac. „Maria ştia că pe săraci îi va putea ajuta şi după aceea, pentru că nu sunt în preajma morţii, dar despre Iisus simţea că va muri curând. Simţea că trebuie dată întâietate faptei de iubire faţă de cel pe care-l vedem în preajma morţii, ca să-i dăm o mângâiere că moartea nu-l scoate din atenţia noastră, nu-l izolează“1, zice Părintele Dumitru Stăniloae, meditând asupra faptei luminoase a Mariei. Dar, vai, poţi locui în Betania, în casa prieteniei, şi să nu simţi nimic din mersul vremii şi nevoia Domnului! Câţi nu trăiesc în Biserică întocmai ca fariseul Simon, fără nici o simţire duhovnicească faţă de nevoile urgente ale ei, pentru care fiecare trebuie să se simtă îndatorat cu ceea ce-i revine să facă faţă de Hristos!?

A doua zi, adică duminică, Mântuitorul Se îndreptă spre Ierusalim. Acum putea face un drum mai mare decât cel permis în ziua sâmbetei. Ajuns pe Muntele Măslinilor, iată, în zare, stră­lucind în razele soarelui de primăvară, din luna Nisan, acoperişul Templului de pe colina Moria. Dar acum care era, oare, adevăratul templu: cel dintre zidurile Cetăţii cu mireasmă de miei fragezi sortiţi junghierii pascale – în această zi se procura mielul de Paşti  –, sau Cel Ce trecea pârâul Chedronului, „spre Care heruvimii nu pot a se uita de frică“ (stihiră de la Litia Praznicului), alt Miel blând şi smerit, şezând pe asin şi pe mânz tânăr? Pesemne că mulţimile au făcut atunci o serioasă alegere, îndreptându-se cu faţa către poarta dintre ziduri ce dădea spre Valea lui Iosafat, dinspre care urca maiestuos Împăratul lui Israel. Paremiile Vecerniei (Facere 49, 1-2; 8-12; Sofonie 3, 14-19; Zaharia 9, 9-15) îndreptăţesc mulţimile nedreptăţite să privească în ochii Împăciuitorului scânteind ca vinul şi la dinţii Lui albi ca laptele (paremia I), şi să se bucure din toată inima (paremia a II-a), văzându-L smerit pe asin pe Cel Ce va aduce pace popoarelor până la marginile pământului, prin sângele legământului (paremia a III-a). Cuvânt la Duminica Floriilor: UN MIEL SMERIT ȘEZÂND PE UN MÂNZ TÂNĂR

În părţile Răsăritului, asinul este simbolul blândeţii. Pe spatele lui, ucenicii şi-au aşezat veşmintele ca pe ele să stea blândul Împărat al lui Israel. În mod tainic, prin hainele de pe şalele asinului, ucenicii făceau o declaraţie de supunere fericită faţă de Pruncul Mariei. Dar mânzul înseamnă şi neînfrânare. „Şederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă la credinţă“, mai adaugă o stihiră a Stihoavnei, vrând adică să arate că nu numai pentru evrei, ci pentru toate neamurile Hristos Se face împărat, condu­cându-le şi pe acestea spre Sion, calea lor fiind pregătită de înseşi veşmintele aşternute de evrei sub copitele animalului ce purta pe Stăpânitorul noii Împărăţii. Şi veşnica prospeţime a acesteia se arăta prin ramurile verzi de finic ce-mpleteau covor pe calea ce ducea în lăuntrul Cetăţii Sfinte. Şi cântarea cu care pruncii evreieşti „L-au lăudat cu stâlpări şi cu ramuri, laudă de taină cântând: Osana, Celui dintru înălţime…“ (stihiră a Litiei), şi fiica Sionului săltând de veselie, adică Biserica, pentru că Împăratul i-a venit întru dreptate, toate acestea n-au fost altceva decât vestiri ale biruinţei Învierii. Troparul Praznicului Floriilor ne duce însă şi mai departe, încredinţân­du-ne chiar de învierea obştească, cea de la sfârşitul lumii, prin simbolicul drum de la Betania mormintelor în aşteptare la Ierusalimul Noului Legământ: „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţân­d-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dum­nezeule. Pentru aceasta, şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, cântăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului!“. Se zice că mulţimile, văzându-L pe Iisus pe mânz, Îl vedeau ca stând pe heruvimi şi de aceea Îi ziceau: Osana, Celui dintru înălţime! 

Să ieşim şi noi afară din Cetate, să vedem astăzi „pe Împăratul ceresc pe mânz de rând, ca pe un scaun prea înalt, intrând în Ierusalim“, ca să-Şi logodească „mireasă curată pe noul Sion“ pentru „nunta nestricată“ a Golgotei.

1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului mitropolitan Sibiu, 1991, p. 183.
 
Pr. Petru Roncea
 

Cuvânt la Duminica Floriilor: UN MIEL SMERIT ȘEZÂND PE UN MÂNZ TÂNĂR