/ Predici şi articole / Cuvânt la Duminica a patra din Postul Mare: O EVANGHELIE CARE MUSTRĂ NECREDINȚA PĂRINȚILOR

Cuvânt la Duminica a patra din Postul Mare: O EVANGHELIE CARE MUSTRĂ NECREDINȚA PĂRINȚILOR

Cuvânt la Duminica a patra din Postul Mare: O EVANGHELIE CARE MUSTRĂ NECREDINȚA PĂRINȚILOR„O neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?“ (Mc 9, 19)

În Duminica a 4-a a Postului Mare, închinată cinstirii Sfântului Ioan Scărarul, ca unul care se face model pentru bărbaţi în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, Dumnezeu ne pune înainte textul Evangheliei vindecării unui copil mut şi apăsat de povara grea a unui duh rău ce-l chinuia.

Evanghelia de la Marcu, capitolul 9, este icoană a stării noastre de necredinţă care a generat decăderea sufletească a generaţiei ce vine după noi. În fiecare veac şi-n fiecare generaţie această evanghelie citită a fost un semnal pentru cei care au ascultat-o. Că pe măsura credinţei lor este trăirea copiilor lor, este credinţa urmaşilor lor până în veci.

Mântuitorul tocmai coborâse de pe muntele Tabor unde avusese loc Schimbarea Sa la Faţă. Faţa Lui a căpătat o strălucire aparte, după ce S-a coborât de pe Muntele Sfânt, cum n-a mai avut-o înainte. De aceea mulţimile, când L-au văzut, spune Evanghelia că au căzut înaintea Lui, s-au închinat Lui. Pentru că faţa Lui strălucea încă. Şi nu numai a Lui, ci şi a celor trei Apostoli care merseseră cu El pe Muntele Sfânt. Şi feţele lor străluceau. Pentru că atunci când te urci cu Hristos pe muntele transfigurării şi arătării slavei Lui, şi tu însuţi care eşti părtaş acestei stări cereşti te schimbi şi faţa ta se schimbă. Şi faţa noastră se schimbă. De aceea e bine mereu când Hristos ne cheamă la o stare înalt-duhovnicească să ascultăm glasul Lui. Pentru ca să se schimbe înfăţişarea noastră, pentru ca cei de acasă, când ne vom întoarce, să poată să se uimească de înnoirea noastră sufletească care se vede şi de pe faţa noastră plină de bucurie, de lumină, de sfinţenie.

În timp ce Mântuitorul era pe munte, un tată chinuit de supărarea unui copil de-al său care era foarte bolnav i-a interpelat pe ucenicii cei rămaşi, nouă la număr, la poalele muntelui, ca să-i vindece copilul. Ucenicii n-au putut să-l vindece. Tatăl a avut un moment de descurajare şi de necredinţă. Am fost peste tot în lumea aceasta cu copilul meu, la doctori renumiţi, şi nimeni n-a fost în stare să-l vindece. Iată am venit la aceşti oameni despre care am auzit că au făcut minuni chiar. I-a trimis Păstorul lor în lume şi ei au scos demoni în numele lui Hristos. Şi nici ei n-au fost în stare să mi-l vindece. Oare va putea Învăţătorul să-l vindece? În această stare de necredinţă el totuşi I-a pus întrebare Mântuitorului când a coborât de pe munte: dacă poţi, fă ceva! Şi Mântuitorul îi răspunde: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? El nu se adresa numai tatălui acestuia. S-a adresat întregii mulţimi pentru că starea de decădere sufletească, de suferinţă în care se afla fiul acestui om era o icoană a stării de necredinţă în care se afla întreaga mulţime. Noi ne plângem de multe ori de copiii noştri şi spunem: copiii nu mai urmează credinţei părinţilor. Copiii nu mai sunt cum eram noi! Dar Evanghelia de astăzi mustră pe părinţi, mustră necredinţa părinţilor că datorită acesteia copiii sunt muţi şi surzi la auzirea Cuvântului. Datorită necredinţei noastre, a celor care suntem în vârstă, copiii noştri se tăvălesc în foc şi-n apă, se chinuie departe de Hristos, departe de Biserică, departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem în biserică mulţi fără copii. Cei mai mulţi copii de-ai noştri sunt străini de Biserică. Nu vin la biserică. Sunt foarte mulţi copii în parohiile noastre, în cele mai multe, dar ei nu vin la biserică. Sunt muţi şi surzi la auzirea glasului clopotului, al Evangheliei lui Hristos. Care este motivul? Hristos, în Evanghelia Duminicii a 4-a din Postul Mare aruncă vina asupra părinţilor. Puţin credinciosule, ne-ar zice nouă. Toate sunt cu putinţă celui care crede. Şi tatăl din Evanghelie zice, trezindu-se din îndoiala lui, din necredinţa lui: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Nici măcar când l-a văzut pe fiul său zvârcolindu-se în cele mai grele suspine şi suferinţe, n-a crezut că Cel care este în faţa lui poate să-l izbăvească pe fiul său de boală. N-a înţeles că duhul cel rău s-a speriat văzându-L pe Hristos şi L-a recunoscut pe El a fi Fiul lui Dumnezeu. De aceea cu o ultimă sforţare a trântit pe copil, ştiind că în curând va fi alungat din el. Şi tatăl n-a înţeles că Cel din faţa lui era Fiul lui Dumnezeu. De aceea Mântuitorul l-a mustrat şi pentru necredinţa lui. Dar în final tatăl s-a trezit, aşa cum am spus, şi, pentru că şi-a revenit la credinţă, Domnul Iisus Hristos i-a mântuit fiul din suferinţă. I l-a redat sănătos, întreg, să-i fie bucurie lui. Bucuria noastră pentru copiii noştri, pentru cei care vin după noi, se arată în urma creşterii noastre în credinţă ca şi părinţi. De aceea trebuie să spunem şi noi ca şi Apostolii Domnului: Doamne, măreşte-ne credinţa! Avem nevoie de credinţă mai multă, de o înflăcărare a credinţei. Noi credem, dar măsura credinţei noastre se vede în felul în care copiii noştri urmează lui Hristos. Dacă copiii noştri sunt nepăsători de Hristos şi umblă pe calea păcatului înseamnă că noi avem o credinţă slabă. Nu-i la măsura aceleia care să-i atragă pe copii după Hristos.

Evanghelia Duminicii a patra din Postul Mare ne este pusă nouă în ziua în care Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Ioan Scărarul. Spuneam mai înainte că el este model întru credinţă pentru bărbaţi. Duminica a 5-a din Postul Mare ne-o va pune înainte pe Sfânta Maria Egipteanca, model pentru femei. Astăzi noi învăţăm de la Sfântul Ioan Scărarul, ca şi bărbaţi, că mântuirea nu se poate câştiga altfel decât urcând treaptă cu treaptă pe scara nevoinţelor, scara raiului. El are şi un volum cuprins în seria Filocaliilor, volumul IX, numit Scara. În această carte, Sfântul Ioan Sinaitul arată că un creştin poate să ajungă în cer dacă urcă treaptă cu treaptă o scară formată dintr-un număr de trepte egal cu anii Mântuitorului. Această scară porneşte de jos cu recunoaşterea stării de păcat în care se află omul şi are ca ultimă treaptă dragostea, şi cu această treaptă ea se sprijină în cer. Şi numai în momentul în care omul păşeşte pe fiecare treaptă a acestei scări poate ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, în Rai. Dar el nu poate sări peste trepte, nu poate să zică: eu iubesc pe toţi oamenii şi pe Dumnezeu, adică sunt pe ultima treaptă, dar fără să-şi mai recunoască păcatele în acelaşi timp. Taina Scării Sfântului Ioan Scărarul este aceea că omul credincios se află în acelaşi timp pe toate treptele scării. Mereu până la moarte el simte povara păcatelor pe care le-a săvârşit şi nu le poate uita. Se află cu picioarele pe treapta dintâi. Şi stă întins pe toată scara cu mâinile atingându-se de ultima treaptă, a dragostei, care se află în podul Împărăţiei Cereşti.

Până Duminica viitoare vom săvârşi în Miercurea săptămânii a cincea Denia Canonului celui Mare în cadrul căreia vom asculta viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Ascultând dar aceste uluitoare pagini de sinaxar, vom vedea ce înseamnă cea mai de jos stare de păcat în care poate ajunge cineva şi ce înaltă e sfinţenia la care se poate înălţa, prin harul lui Dumnezeu, purtându-se pe deasupra valurilor vieţii acesteia.

Cealaltă Duminică, a Floriilor, ne arată nouă cum şi copiii au parte de bucuria lui Hristos. Azi, bărbaţii, Duminica viitoare, femeile, cealaltă Duminică, copiii. Pentru toţi Hristos ne arată modul cum ne putem duce crucea pe care Duminica trecută El ne-a invitat s-o luăm pe umeri şi să-L urmăm pe El. Ca şi bărbaţi, şi femei şi copii, toţi avem o cruce prin care, purtând-o cu credinţă, ne putem mântui sufletele şi vom putea ajunge la Înviere.

Pr. Petru RONCEA

sursa: potirulviisoarei.ro

Cuvânt la Duminica a patra din Postul Mare: O EVANGHELIE CARE MUSTRĂ NECREDINȚA PĂRINȚILOR