/ Predici şi articole / Cuvânt la Duminica a treia din Postul Mare: PE CRUCE S-A ÎNĂLȚAT ÎNTRU SLAVĂ MIRELE BISERICII

Cuvânt la Duminica a treia din Postul Mare: PE CRUCE S-A ÎNĂLȚAT ÎNTRU SLAVĂ MIRELE BISERICII

Cuvânt la Duminica a treia din Postul Mare: PE CRUCE S-A ÎNĂLȚAT ÎNTRU SLAVĂ MIRELE BISERICII„Adevărat vă spun vouă, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea Impărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”

Duminica Crucii, a treia din Postul Mare, ne îndreaptă deja privirile spre Golgota, spre acel munte unic din lume unde Dumnezeu a vrut să ne răscumpere de păcatul nostru prin moartea Fiului Său Iisus Hristos pe cruce. În drumul nostru către înviere, către sfârşitul vieţii noastre şi naşterea pentru veşnicie, întâmpinăm Crucea Domnului sau ne întâmpină Crucea Domnului pe noi ca să ne încurajeze, să ne ofere putere în lupta pe care o avem de dus pentru mântuirea sufletelor noastre. Crucea Domnului, prin faptul ca Hristos S-a legat de ea prin cele patru cuie care au ţintuit trupul Lui pe ea, prin aceasta crucea a devenit o persoană, crucea este dătătoare de viaţă, crucea nu mai este un lemn mort, un semn al morţii şi al groazei pentru cei care o priveau până atunci. Prin faptul că poartă pe ea pe Iisus Hristos, ţine trupul Domnului batjocorit, chinuit, jertfit pentru păcatele noastre, lemnul crucii capătă viaţă, capătă putere. De aceea Acatistul Sfintei Cruci se adresează Crucii ca la o persoană, aşa cum ne adresăm Mântuitorului, sau Maicii Domnului, sau unui sfânt: „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor”. Crucea Domnului, prin faptul că Iisus Hristos S-a unit cu ea, devine o persoană, devine un izvor de viaţă şi noi ne închinăm şi o sărutăm ca şi cum pe Hristos Îl sărutăm. Ne închinăm înaintea Crucii ştiind că nu doar înaintea unui lemn ne aplecăm ci, sărutând Sfânta Cruce, pe Hristos Îl sărutăm, în chip tainic sărutăm rănile Lui care s-au făcut din cauza păcatele noastre şi pentru ispăşirea lor. Mântuitorul Iisus Hristos a spus mai înainte de moartea Sa câteva cuvinte foarte interesante ucenicilor Săi, cuvinte pe care Biserica le-a pus înaintea noastră ca temei pentru duminica de astăzi, de la Marcu, cap. 8, 34-38 şi cap. 9, 1. Prin aceste cuvinte, Hristos arată sufletelor noastre care este calea mântuirii zicând: „Cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze”. Iată, Mântuitorul pune înaintea noastră o condiţie esenţială a mântuirii: să-L urmăm cu crucea noastră, să lepădăm întâi din noi înşine firea noastră şi să-L urmăm pe Domnul. El a purtat crucea mai înaintea noastră, Domnul a făcut drumul acesta înaintea noastră, rămânând ca fiecare dintre noi să mergem pe urmele Lui, fără să cârtim, fără să ne îndoim că nu vom ajunge la o ţintă şi că nu ne va fi de folos crucea noastră. Aşa cum Hristos S-a unit cu crucea Lui şi a oferit viaţă crucii, tot aşa şi noi, unindu-ne cu crucea noastră, legându-ne de ea cu toată fiinţa noastră, vom putea da crucii noastre sens mântuitor pentru noi, iar crucea noastră va deveni pentru noi toţi, aşa cum a fost crucea lui Hristos pentru lumea întreagă, mântuire. Purtând crucea pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă, ea, crucea noastră, devine şi pentru cei din jurul nostru izvor de mântuire, de răscumpărare. Pentru că, privind oamenii la crucea pe care o purtăm fiecare, în parte, vor preamări pe Dumnezeu, Cel care ne dă putere să o ducem.

 

Unii au o cruce grea în viaţa lor, o cruce a suferinţei, o cruce a necazurilor. Dumnezeu rânduieşte fiecăruia dintre noi o cruce pe care să o purtăm, iar dacă o purtăm ca şi Hristos, atunci crucea noastră devine mântuire pentru cei din jurul nostru. Văzând oamenii cum răbdăm noi, cum o purtăm fără cârtire, cum o ducem de la început, de când am luat-o, până la sfârşitul vieţii, oamenii se vor mântui prin crucea noastră, pentru că noi devenim chip al lui Hristos, purtători de cruce ca şi Hristos.

 

Oamenii leapădă astăzi foarte uşor crucea. Se căsătoresc doi tineri şi când observă că nu se pot înţelege şi că li se pare prea grea crucea căsniciei, o lasă, o părăsesc, în loc să şi-o poarte ca să-i mântuiască pe cei din jurul lor, pe ei înşişi şi familia lor. Oamenii leapădă foarte uşor crucea mai ales când ajung la necaz, la suferinţă. În lumea de azi, sunt oameni în grele boli care vor să-şi ia viaţa, unele state au legiferat eutanasia, adică dreptul oricărui om de a cere să i se ia viaţa când socoteşte că suferinţa nu-i mai este de folos sau că el nu mai este de folos nimănui şi spune că vrea să moară; astfel că i se face face injecţie şi moare în câteva minute, pentru că îşi leapădă crucea, nu poate să stea pe această cruce pe care Dumnezeu i-a oferit-o ca să se mântuiască. Citeam o ştire zilele acestea: doi oameni, doi fraţi au orbit din cauza unei boli genetice şi nu se mai puteau vedea unul pe altul. Atunci ei au hotărât să ceară să fie eutanasiaţi, adică omorâţi, pentru că nu puteau să suporte viaţa aceasta, să nu se vadă unul cu celălalt, pentru că Dumnezeu le-a luat vederea. Dar aceasta era crucea lor, iar ei au hotărât să o lepede, socotind că nu puteau trăi fără să se vadă. Dar ei puteau trăi ţinându-se de mână, vorbind unul cu celălalt, dar pentru o simplă apăsare a crucii în felul acesta au hotărât să moară, să lepede crucea pe care Dumnezeu le-a dat-o lor.

 

Ei bine, şi noi avem câte o cruce de purtat şi putem să mântuim lumea întreagă dacă ne ducem crucea noastră. Omul care-şi duce crucea devine sfânt şi omul sfânt devine mântuitor pentru lume, omul care îşi poartă crucea fără cârtire aşa ca Iisus Hristos devine mântuitor pentru semenii lui, pentru că oamenii, privind la el cum îşi poartă crucea cu răbdare, cu înseninare, cu bucurie ca şi Hristos, văd în viaţa lui, în trăirea lui pe Hristos întruchipat şi spun: „Iată, acesta pătimeşte precum Hristos”, iar acest cuvânt este unul de apreciere şi este un cuvânt prin care crucea acelui om devine mântuire pentru el şi pentru semenii lui.

 

Mântuitorul, după ce a vorbit despre purtarea crucii fără ruşine, fără să se ruşineze nimeni de purtarea crucii după El – pentru că dacă se va ruşina cineva de El şi El se va ruşina de acela, între ghilimele fiind spus, că nu îl va recunoaşte ca urmaş al Lui în faţa lui Dumnezeu Tatăl –, după aceea Mântuitorul face o exclamaţie care a pus în uimire pe ucenicii Lui. El a spus că unii dintre ei nu vor mai muri până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, dar ei socoteau cu mintea lor că împărăţia lui Israel va fi reaşezată de Iisus. Iată ce zice Mântuitorul: „Adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea Impărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”, dar ei nu puteau înţelege ce sens au cuvintele acestea. Numai după ce Hristos S-a răstignit pe cruce, S-a înălţat pe Golgota şi S-a aşezat pe tronul slavei – pentru că tocmai crucea este tronul slavei lui Hristos, tronul pe care El împărăţeşte şi conduce lumea aceasta, oferindu-i putere şi mântuire –, atunci El a înfiinţat, a arătat lumii împărăţia Lui cu putere, când pe Cruce a murit Mirele Bisericii, ţinând mâinile întinse şi arătând prin aceasta dragostea lui nemuritoare cu care  vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi oamenii la sânul Său. Cu adevărat, atunci, la Golgota, unii dintre cei care erau de faţă acum dimpreună cu ucenicii Săi, mai puţin Iuda, au fost prezenţi şi nu au murit până nu au văzut această împărăţie venind cu putere, pentru că Golgota, jertfa lui Hristos este momentul în care împărăţia lui Dumnezeu s-a întemeiat în lume şi Împăratul a fost încoronat. „Iată Mirele Bisericii încoronat” – vom spune în Joia Mare când vom scoate Sfânta Cruce din altar, care străjuieşte tot anul dincolo de Sfânta Masă, în altar, ca leac al mântuirii sufletelor noastre. Oare nu prin moartea botezului ieşim din lume, ajungem la uşile împărăteşti unde ne împărtăşim din Jertfa  lui Hristos săvârşită pe Sfânta Masă şi, la moartea fizică, ajungem la scaunul de sus, care este capătul altarului cel mai spre răsărit, ce închipuie Tronul Judecăţii lui Dumnezeu. Fiecare suflet, fiecare dintre noi, după ce ne-am botezat la intrarea în biserică, am parcurs drumul acesta al vieţii de la uşa bisericii până la uşile altarului şi aici ne-am împărtăşit, pregătindu-ne pentru moarte. Dar în momentul morţii fizice, sufletul nostru trece prin uşile împărăteşti prima oară şi stă în faţa tronului judecăţii lui Hristos care este dincolo de Sfânta Masă, aşteptând să primească din partea lui Dumnezeu răspunsul pentru viaţa lui, răsplătirea sau osândirea pentru toate câte a făcut în lumea aceasta; aceasta împărăţie a lui Dumnezeu s-a arătat şi noi în biserică o vedem prin Jertfa Domnului. Cu adevărat, Sfânta Liturghie este momentul în care se arată Împărăţia lui Dumnezeu cu putere, de aceea noi venim la biserică şi fericiţi sunteţi toţi cei care nu aţi murit fără să fi ajuns mai întâi la Liturghie. Sunt oameni care mor fără să fie părtaşi Liturghiei, chiar şi dintre creştini, sunt oameni care nu ştiu drumul la biserică. O, dar cu toţii vom muri, şi toţi vom sta înaintea Dreptului Judecător.

 

Trebuie să ne rugăm pentru toate sufletele celor plecaţi dintre noi, să ne rugăm şi pentru noi şi pentru sufletele noastre, ca Dumnezeu să ne ajute să nu gustăm moartea până nu vom fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu cea venită în putere. Amin!

Pr. Petru RONCEA

sursa: potirulviisoarei.ro

Cuvânt la Duminica a treia din Postul Mare: PE CRUCE S-A ÎNĂLȚAT ÎNTRU SLAVĂ MIRELE BISERICII