/ Predici şi articole / Doi orbi

Doi orbi

Doi orbi

Ce oglindă minunată a vindecării noastre sufleteşti avem în această evanghelie! Parcă în nici o altă pericopă nu-i o mai frumoasă asemănare a mântuirii noastre, deşi fiecare întâmplare biblică arată într-un fel aparte această reaşezare a noastră în normalitatea firii duhovniceşti.

Evanghelia de azi ne ajută mult şi la reorientarea noastră în ceea ce priveşte gândul la partea omului în această restaurare în care locul dintâi l-a ocupat, de altfel, întotdeauna, iubirea nesfârşită de oameni a lui Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Lumea protestantă nu prea lasă loc şi omului să participe cu ceva la mântuirea sa. Adesea, pentru ea simplul act al Jertfei Crucii este suficient pentru ca membrii ei să se asigure de viaţa cea veşnică. Este atât de evidentă această conştiinţă superficială în însăşi viaţa şi comportarea zilnică a tuturor acelora care cred aşa. Nu ne referim la denominaţiunile protestante în special, ci când vorbim de lumea protestantă, ne îndreptăm atenţia asupra acelora dintre creştini, adică dintre noi, care gândim şi trăim aşa. Adică protestant. Sau, cu alte cuvinte, care suntem împotriva Bisericii şi a învăţăturii ei de credinţă care priveşte mântuirea.

Ceea ce nu trebuie să uităm niciodată este că nu noi L-am căutat pe Mântuitorul, ci El ne-a căutat pe noi. Însăşi Întruparea Domnului a fost o mărturie a acestei pronii cereşti care ne-a ajutat să ne regăsim, trezind în conştiinţa noastră posibilitatea reaşezării în normalitatea vieţii. Întreaga Sfântă Scriptură este presărată cu vestea bună a dorinţei înfocate a lui Dumnezeu de a ierta şi restabili pe om în starea edenică din care căzuse întru neascultare.

În chipul celor doi orbi eram odinioară şi noi, pe când nu ne întâlnise Domnul. Nu mai aveam înţelegere pentru mântuire în adâncul şi adevăratul ei înţeles. Ce le-ar fi trebuit orbilor din evanghelie, oare, dacă nu vederea de care duceau lipsă ca să-L poată vedea pe Iisus?  Până când s-au întâlnit cu Domnul, mila trecătorilor era nevoia lor. Nici nu se gândeau la ceva mai mult din partea lor. Dar nici nu le puteau ei oferi altceva de care aveau sărmanii cel mai mult nevoie, adică darul vederii. Numai întâlnirea cu Darul le-a trezit înăuntrul fiinţei lor nevoia miluirii celei mântuitoare. În strigătul orbilor încape întreaga teologie a rugăciunii Bisericii. Căci ce altceva dorim să primim prin nenumăratele Doi orbicereri stăruitoare: Doamne, miluieşte!, decât supremul dar care este mântuirea în Iisus Hristos Domnul nostru? Lumea sectară ignoră flagrant această iniţiativă pe care o răscoleşte în adâncul inimii prezenţa lui Iisus. Numai că altceva cred că rezultă din această împotrivire lăuntrică. Numai întâlnirea cu Hristosul cel adevărat trezeşte în orice orb dorul după darul vederii. Or, Hristosul sectarilor nu-i capabil să-i sensibilizeze până la setea stăruitoarei cereri: Doamne, miluieşte! De aceea, nici mărturia lor nu se înflăcărează pe măsură ce dialoghează cu Hristosul lor, aşa după cum a urcat mărturia orbilor din evanghelie de la Iisus Omul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David“, la Iisus, Dumnezeul cel adevărat: „Da, Doamne!“ Pentru că Unul este Hristos, Cel care, venind aproape de noi, trezeşte dorul mântuirii din starea de neputinţă sufletească în care ne chinuie întunericul veacului.

Într-o biserică unde cuvântul păstorului devine tot mai slab cu trecerea vremii, acolo poporul aşază tot mai stăruitor în pomelnice cereri vremelnice care să le fie prielnice, prin rezolvarea lor, să păcătuiască şi mai mult. De ce, oare, copiem şi noi atât de grabnic duhul nepăsării de cele duhovniceşti, în loc să ne plinim chemarea de a înflăcăra şi mai mult darul din noi? Şi darul este Hristos, marele Doctor care-Şi vizitează bolnavii în spitalul lumii, „vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor“, aşa cum, atât de luminos, se încheie textul evangheliei.

După plecarea orbilor vindecaţi, au adus la Domnul un om mut. Un diavol îşi aflase cuib în acest sărman. Şi Mântuitorul i-a pus şi acestuia cuvânt pe limbă, precum celor dinainte lumină în ochi. Le-a dat ceea ce le lipsea ca să fie desăvârşiţi. Când oamenii au văzut cum orbii cei vindecaţi vorbesc despre numele Lui în tot pământul, s-au gândit că trebuie să facă aceasta şi cel fără cuvânt, a cărui limbă diavolul o legase. Cu adevărat, niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Orbii văd, muţii grăiesc şi săracilor li se binevesteşte Cuvântul. Dar numai acolo unde Se simte prezenţa lui Hristos se naşte adevărata mărturisire, şi uimirea devine minune.

Pr. Petru Roncea

Doi orbi