/ Predici şi articole / Îndată…au mers după El

Îndată…au mers după El

Îndată...au mers după El

O nouă perioadă de slujire începe în Biserică, o dată cu această duminică. Este perioada Octoihului care durează până la Duminica Vameşului şi a Fariseului, când va începe Triodul. Evanghelia Duminicii a 2-a după Rusalii ne pune înainte un început, un nou început de chemare la comuniune pentru o lucrare dumnezeiască de renaştere a lumii pentru care Hristos-Domnul S-a întrupat.

Nu putea, oare, Mântuitorul să-Şi împlinească singur lucrarea la care venise? Era doar Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, cum zicem la Sfânta Liturghie. Atunci de ce Şi-a ales Apostoli cu care S-a înconjurat în misiunea Sa? Oare nu cumva ca să ne înveţe pe noi că în manieră egoistă nimeni nu se poate mântui? De aceea noi nu putem sta singuri, nu ne putem izola de comunitatea în mijlocul căreia trăim, fără să ne pese de mântuirea tuturor.

Am zis de un nou început, pentru că, într-adevăr, este vorba de două chemări făcute de către Domnul Apostolilor. Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 1 al Evangheliei sale, ne vorbeşte despre prima întâlnire cu Iisus a celor doi ucenici ai lui Ioan, unul din ei, Andrei, chemându-l apoi pe fratele său, Petru, la Domnul. Apoi episodul cu Filip şi Natanael. Această primă chemare după Domnul s-a făcut pe când Sfântul Ioan Botezătorul nu fusese încă închis.

Evanghelia de azi, de la Matei, ne istoriseşte o altă chemare a acestor Apostoli. Aceasta, după ce Iisus a auzit că Ioan a fost întemniţat (cf. Mt 4, 12). De aceea am spus de un nou început, o rechemare la o misiune mai demult definită, dar încă neînţeleasă de pescarii galileeni, pe care o face acum Mântuitorul cu o aşa forţă dumnezeiască încât ei toate le-au lăsat şi L-au urmat.

La prima chemare, Domnul îi schimbă numele lui Simon în Petru. De ce n-am asemăna, oare, această dintâi întâlnire cu Taina cea mare a Botezului? Pentru că Ioan a fost închis, iar Hristos a plecat, părăsind Nazaretul, ucenicii L-au părăsit oarecum pe Domnul, întorcându-se iarăşi la luntre şi la peşti. Dar, vai, şi noi L-am lăsat, după ce ne-a dat un nume şi ne-a pecetluit pentru Sine prin Moartea şi Învierea Sa la naşterea din nou prin Botez! Iubitorul de oameni nu-i lasă pe Apostoli prea mult la meseria lor, cum nici pe noi nu ne-a lăsat să ne afundăm prea îndelung în cele ale vremelniciei. O altă chemare le-a pus înainte, o alta şi nouă. „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni“ (4, 19) le-a zis lor. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (4, 17) ne zice şi nouă. Botezul şi Pocăinţa, o chemare şi o rechemare la mântuire. Cât de milostiv este Domnul şi cum ne vrea de insistent pentru Sine! Chiar dacă ne lasă întru ale noastre o vreme, El tot ne iese înainte – folosindu-Se de una din miile de căi ale dragostei Sale pe care poate, venind, să ne întâmpine – şi ne cheamă la Sine.

Despre Andrei şi Petru, textul Evangheliei relatează că „în clipa aceea“ ei au lăsat mrejele şi au mers după Domnul. O traducere mai nouă spune că „ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El“ (4, 20). La fel se spune şi despre ceilalţi doi, Iacov şi Ioan, ba chiar mai mult: „Iar ei, îndată lăsându-şi corabia şi pe tatăl lor, au mers după El“ (4, 22). Nu numai corabia, ci şi pe tatăl, care poate n-ar fi vrut ca fiii lui să-şi schimbe meseria tradiţională a familiei. O, sărmanul Zevedeu, poate că şi astăzi îşi tot cârpeşte mrejele unor tradiţii prea sărăcite de Duh, în zadar aşteptându-şi fiii să se mai întoarcă la ele vreodată.

Dar mi se pare că cele două chemări au o legătură mai aparte şi cu altceva mai presus de cele arătate. Prima chemare se împlineşte cu o hotărâre luată, de a-L urma pe Hristos. Dar încă discutabilă şi în parte nestatornică. A doua, definitorie, se întrupează într-o făgăduinţă solemnă, un legământ pe viaţă şi pe moarte de a-L sluji neabătut pe Domnul. Foarte cunoscută ne este această alipire de viaţa duhovnicească la cei care părăsesc lumea şi devin monahi. Ce chemare înaltă este aceasta! Nu multora le este dată. Dar Acelaşi Iubitor de oameni ne-a rânduit şi nouă, celorlalţi, chemări aidoma spre a-L urma în alt fel, după cum I-a bineplăcut Lui.

Cu astfel de oameni Se înconjoară Mântuitorul dintotdeauna. Şi-n toate generaţiile, Hristos are nevoie de pescari de oameni care să răspundă fără zăbavă chemării Sale. El are nevoie de monahi adevăraţi. El are nevoie de ostaşi adevăraţi. Cu alte cuvinte, El are nevoie de creştini adevăraţi. Şi mie şi ţie, cititorule, Hristos ni Se adresează ca la doi fraţi pe care ne-a aflat împreună pe marea vieţii, vrând să ne facă pescari de oameni. Nu vrei şi tu să pui îndată la suflet această chemare?

Pr. Petru Roncea

Îndată…au mers după El