/ Predici şi articole / OPTSPREZECE ANI

OPTSPREZECE ANI

OPTSPREZECE ANIEvanghelia Duminicii a 27-a după Rusalii Luca 13, 10-17

Încă de la începutul capitolului al 13-lea al Evangheliei de la Luca, Mântuitorul ne pune înainte imaginea judecăţii dumnezeieşti pentru ignoranţii pocăinţei. Primele două exemple se referă la oameni, al treilea, la un smochin. Dar toate aceste trei exemple, ca şi vindecarea miraculoasă a femeii gârbove de optsprezece ani, tema evangheliei acestei duminici, au trimitere cum nu se poate mai limpede la sinagoga iudaică, cea care a ales între pocăinţă şi moarte mai degrabă să nu dea rod şi să fie legată de satan, decât să-I deschidă uşa lui Iisus.

Soldaţii romani trecuseră prin ascuţişul sabiei câţiva galileeni chiar în momentul când ei plineau cerinţa sinagogii, junghiind animalele de jertfă. Din porunca lui Pilat, sângele acestora fusese amestecat cu jertfele lor (Lc 13, 1). Vor fi murmurat, în timpul sacrificiului, pentru prezenţa detaşamentelor romane ce păstrau liniştea în templu. Judecata Mântuitorului nu-i justifică pe galileeni, ci este clară: toţi oamenii vor pieri la fel, dacă nu se vor pocăi. În Ierusalim, o calamitate a produs optsprezece victime. În Siloam, poate vreun tunel subteran ce se săpa din porunca lui Pilat a provocat căderea unui turn peste optsprezece lucrători sau trecători prin preajmă. Şi toţi iudeii aveau motiv să-şi agite spiritele împotriva prezenţei păgânilor în Cetatea Sfântă, drept pentru care, ziceau ei, Dumnezeu îi înştiinţează prin semne înfricoşate să se ridice împotriva ocupanţilor. Dar Mântuitorul nu S-a lăsat sedus de mânia poporului şi nici de judecata lui firească, ci S-a folosit încă o dată de acest nou prilej, ca să cheme la pocăinţă pe Israel mai înainte de izbucnirea mâniei dumnezeieşti.

Cele două exemple I-au fost bun prilej Mântuitorului să arate că însăşi răbdarea lui Dumnezeu are o limită peste care nici El nu vrea să treacă. Şi lămureşte aceasta prin pilda smochinului neroditor care este expusă în evanghelie chiar înaintea minunii cu vindecarea femeii gârbove. Iarăşi este atât de uşor de înţeles că smochinul neroditor este însuşi poporul iudeu care, prin necredinţa lui, a epuizat îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, deşi de trei ani – adică de când Iisus, Vierul dumnezeiesc, a lucrat la inima lui spre rodire – n-a vrut să creadă în Mesia. Poate că încă un an de muncă intensivă a Vierului nu era altceva decât vremea Patimilor şi a Învierii lui Hristos, încă o şansă pentru acest smochin să rodească. Dar poporul iudeu nici de această dată nu şi-a îndreptat spatele şi n-a înţeles chemarea la pocăinţă adusă de Mesia, drept pentru care l-a ajuns grozava judecată a lui Dumnezeu prin dărâmarea Ierusalimului şi pieirea totală a existenţei sale politice.OPTSPREZECE ANI

Minunea evangheliei de azi poartă amprenta aceleiaşi slăbiciuni. De optsprezece ani femeia era mereu cu ochii la cele ale pământului, nicicum văzând cerul. De trei ori şase ani – poate cei trei ani de nerodire a smochinului-sinagogă, ori şase, numărul neîmplinirii sau al Legii n
eputincioase – era legată femeia de satan. Apocalipsa vorbeşte chiar de un număr al Fiarei (17, 18), cifra şapte fiind simbolul perfecţiunii, iar şase, al imperfecţiunii, repetat de trei ori în numărul apocaliptic cu care se înseamnă cei care n-au numele Mielului şi al Tatălui Său scris pe frunţile lor (vezi Apoc 14, 1).

Va fi înţeles cineva dintre văzătorii minunii că femeia afişa în gârbovia ei chiar pe poporul ales, cel cu grumazul înţepenit? Şi că Iisus venise tocmai pentru restaurarea umanităţii zăcânde în cel rău, spre a căpăta verticalitatea edenică şi vrednicia de a moşteni Împărăţia cerurilor? Greu de crezut, dacă însuşi mai-marele sinagogii, om titrat, de altfel, n-a sesizat sensul minunii. Nici nu putea, fiindcă, pe deasupra, era şi făţarnic. Adică mustra mulţimea bolnavă şi care avea nevoie de Hristos, ca să înţeleagă Domnul că sinagoga n-avea nevoie de iconomia harului şi a mântuirii prin credinţa în Jertfa Sa. Ci că rezolvarea prin actele Legii, în cele şase zile lucrătoare, rămâne, în accepţiunea sinagogii, soluţia de tămăduire de neputinţe pe viitor a omenirii. Era, cu alte cuvinte, un refuz al Învierii şi al înnoirii harice a Umanităţii, manifestat cu anticipaţie de poporul profeţilor. Cu câtă mâhnire sufletească a fost nevoit Mântuitorul să mustre împietrirea inimii iudeilor celor fără de ruşine!

Dar ce frumoasă a fost minunea! Adevărată icoană a mântuirii din apăsarea chinuitoare a păcatului. Câţi oameni nu poartă povara păcatului pe umerii lor şi nu pot vedea pe Iisus! Minunea începe cu faptul că Mântuitorul Însuşi ne zăreşte în această stare de slăbiciune, ne cheamă la Sine şi ne dezleagă de legătura păcatului, punând mâna pe creştetul nostru întru îndreptarea pocăinţei. De câte ori n-am simţit şi noi această îndreptare când duhovnicul ne-a pus mâna pe cap, zicând rugăciunea mântuirii: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi ierte toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin“!

A plecat cineva dintre noi de la Spovedanie neatins de harul Învierii? Mulţimea celor care-L slăvesc pe Dumnezeu mărturiseşte că îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu ne-a fost spre mântuire. Jertfa Mielului, refuzată de sinagoga iudaică, a adus Israelului celui nou îndreptarea. Dar nu trebuie să uităm vreodată că, dacă lăsăm ca viermele păcatului să pătrundă în adâncimile noastre sufleteşti, tot edificiul nostru dinafară se poate dărâma, ca odinioară turnul din Siloam. Şi nu doar noi vom pieri cu răsunet, ci şi toţi învăţăceii din jurul amvonului nostru prăbuşit în ruşine.

Pr. Petru RONCEA

OPTSPREZECE ANI