/ Predici şi articole / PÂINEA FIILOR

PÂINEA FIILOR

PÂINEA FIILOREvanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii

 Nu toate duminicile de după Rusalii încap în săptămânile de peste an. Dacă într-un an, Sărbătoarea Învierii este spre sfârşitul primăverii şi în anul următor ea cade mai în primăvară, se înţelege că duminicile de după Rusalii nu mai încap toate şi nu le mai întâlnim în anul calendaristic cu Paştile mai târziu, dar le putem afla în alţi ani. Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii se încadrează şi ea între acestea. Dar textul ei îl auzim adesea, când se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu, la evanghelia a şasea. În rugăciunea ce urmează, Sfinţii Părinţi au împletit smerită cerere către marele Doctor: „Păstorule cel bun, Care ai venit spre căutarea oii pierdute… Cel ce pe fiica cananeencei ai izbăvit-o de demonul cel cumplit…“ şi celelalte. Câtă nădejde se naşte în sufletul celui bolnav când aude că Doctorul la Care a venit a vindecat boli cu mult mai grave ca a lui. Căci ce-i mai dureros decât să fii rău chinuit de un demon!

Apostolul ce se citeşte la această evanghelie este din II Corinteni 6, 16-18; 7, 1. Poate că nu era un alt text mai potrivit ca premergere pentru minunea din ţinutul Tirului şi a Sidonului. Oare, între Hristos şi Veliar poate fi vreo învoire? Nicidecum! Şi iată, aici, la hotarele de nord ale Ţării Sfinte, Mântuitorul se întâlnea cu un alt demon, de-abia scăpând de altul ispititor ce lucra prin fariseii ce-şi găsiseră motiv de ceartă cu Iisus, acuzându-L că ucenicii Săi mănâncă cu mâinile nespălate.

Gândindu-se la apostolul acestei evanghelii, Origen, un mare scriitor bisericesc din Alexandria primelor secole creştine, ne vede pe noi, oamenii, ieşind în întâmpinarea lui Hristos: „Duhul necurat a sălăşluit în noi mai înainte de a fi avut credinţa, înainte de a fi venit la Hristos, când, precum am spus-o mai înainte, sufletul nostru păcătuia departe de Dumnezeu cu ibovnicii săi, demonii. Însă când a zis după aceea: «Duce-mă-voi la cel dintâi bărbat al meu» şi a venit la Hristos, Care l-a «creat» la început, «după chipul Său», trebuia ca duhul desfrânat să stea departe de mirele legiuit. (…) Nu există nici o «învoire», cum zice Apostolul, între templul lui Dumnezeu şi idoli, nici un acord posibil «între Hristos şi Veliar». Dacă noi suntem ai lui Dumnezeu, trebuie să fim în aşa fel încât să se împlinească ceea ce Dumnezeu zice despre noi: «Voi locui în ei, voi umbla în mijlocul lor şi ei vor fi poporul Meu». E ceea ce spune profetul în alt loc: «Ieşiţi din mijlocul lor, zice Domnul, şi depărtaţi-vă, voi cei care duceţi vasele Domnului. Ieşiţi şi nu vă atingeţi de lucru spurcat şi vă voi primi. Eu voi fi pentru voi un părinte şi voi Îmi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic. Iată de ce zice El: «Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine»… şi următoarele“1.

PÂINEA FIILORÎn evanghelie, Hristos merge spre Tir şi Sidon, iar femeia, „ieşind din hotarele acelea, striga zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!, fiica mea este rău chinuită de demon“ (Mt 15, 22). Auzise despre El, cu evidenţă. Întâmplarea cauzează dureri evreilor, a căror credinţă s-a arătat neputincioasă în faţa acesteia dintre păgâni. Dar Părinţii Bisericii merg mai adânc cu exegeza acestei minuni. Iată-l pe filocalicul Maxim Mărturisitorul, trecând deasupra raţiunii noastre: „Siro-feniciana (femeia cananeeancă n.n.) este iarăşi firea şi sufletul fiecăruia, a cărui cugetare, asemenea unei fiice, e rău chinuită de neputinţa epileptică, din pricina iubirii de materie“2 Nu rostim adesea, cântând Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, următoarele: „Cântare cu totul de umilinţă aduc Ţie, eu, nevrednicul, şi strig Ţie ca şi cananeeanca: Iisuse, miluieş-te-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul şi cu patimi şi cu urgie este aprins, şi dă-mi tămăduire mie celui ce-Ţi cânt: Aliluia!“ (Condacul al 11-lea)?

O, câtă umilinţă în aceste rugăciuni! Dar câtă smerenie la cananeeancă! Nu s-a supărat că Hristos a numit-o câine. Ştia că-i o idolatră şi că avea viaţa necurată ca a unui câine. Dar, pentru un câine, fărâmăturile sunt mari şi de valoare. Pâinea este a fiilor, alegerea şi făgăduinţele sunt ale fiilor lui Israel. Nu după acestea tânjea siro-feniciana, ci după o fărâmătură de iubire, infimă pentru marea putere a lui Hristos, dar pentru ea de mare valoare. „Căci şi fărâmăturile, deşi sunt mici, sunt hrană pentru câini şi din acelea trăiesc“3, zice Sfântul Teofilact al Bulgariei. Mântuitorul nu putea să alunge sau să nu răspundă cu aceeaşi iubire tuturor celor care se apropiau de El. Dacă El S-a dus după oile pierdute ale casei lui Israel, cu cât mai multă dragoste nu S-a legat de cei care se ţineau după El. Şi mai mult, care se rugau de El să-i ajute.

Pe pământul de odinioară al cananeenilor creştea acum pâinea fiilor lui Israel. Că au fost scoşi cananeenii din mijlocul iudeilor, ca să nu-i strice pe aceştia, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar mai sătule au devenit neamurile cu fărâmăturile, pentru că, deşi pâinea este a fiilor, aceştia au ales mai degrabă să-L răstignească pe Hristos.

 Pr. Petru RONCEA

 

1 Origen, Omilii la cartea Iosua,PSB 6, EIBMBOR,  Bucureşti, 1981, pp 87-88;

2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p 156;

3 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p 95.

PÂINEA FIILOR