/ Predici şi articole / Pentru ce cugetați cele rele?

Pentru ce cugetați cele rele?

Pentru ce cugetați cele rele?

Evanghelia de azi, pe lângă arătarea minunii vindecării slăbănogului pe baza credinţei celor care l-au adus la Hristos, este şi o evanghelie a cugetărilor rele. Despre bolile sufleteşti şi cele trupeşti şi despre vindecările prin credinţă s-a scris mereu, s-a vorbit şi se predică neîncetat. Evanghelia aceasta, în relatarea Sfântului Marcu, am auzit-o în Duminica a II-a din Postul Mare. Ne-am oprit atunci la uimirea poporului văzând minunea. Dar iată că erau între cei prezenţi şi unii care cugetau cele rele în inimile lor cu privire la cuvintele Mântuitorului. Asupra acestora să ne îndreptăm acum atenţia, pentru a câştiga, de se mai poate, şi pe vreunii din urmaşii lor de azi, care, la fel ca aceia de odinioară, zic aceleaşi în sinea lor.

De câte ori nu L-au judecat oamenii pe Mântuitorul! Scriptura Noului Testament e împestriţată cu dezvăluiri privitoare la cugetele lăuntrice ale oamenilor din vremea aceea. Necredinţa în El năştea în oamenii de atunci, naşte în noi, cei de azi, va naşte mereu îndoială şi judecată nedreaptă. Mintea însăşi atinsă de duhul necredinţei cugetă de la sine cele rele. „Mintea lipsită de credinţă, zice Sfântul Teofan Zăvorâtul, e uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt viclenie, chiar dacă în gura ei par «deşteptăciuni». Astfel, ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru“[1].

Dar nu toţi cărturarii au gândit cele rele în inima lor. Evanghelia ne spune că „unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta blasfemiază“ (9, 3), adică aduce insultă la adresa lui Dumnezeu, Singurul Care poate ierta păcatele. Oare Gamaliel, un cărturar acum în formare, nu s-a arătat mai prudent în afirmaţii, neamestecându-se în judecata nedreaptă a celorlalţi? Dar celor făţarnici dintre ei, Hristos Însuşi le-a dat sentinţa, rostindu-le cutremurătoarele vaiuri pe care le auzim în fiecare an la denia de luni seara. Evanghelia de azi incriminează însă, prin cărturarii cugetători la rele, pe toţi cei care ştiu ceva din discursul Bisericii, care-i glasul lui Hristos auzit în lume până la sfârşitul veacurilor, şi vociferează împotriva Adevărului, la care n-au putut încă ajunge cu înţelepciunea gândirii lor.

Mulţimile, văzând mai ales minunea vindecării trupeşti, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor o astfel de putere“ (9, 8). Oare n-a investit Iisus pe Apostoli şi, prin ei, pe slujitorii Bisericii, cu puterea de a ierta păcatele (Mt 18, 18)? Mulţimile s-au minunat de puterea iertării păcatelor şi a vindecării bolilor trupeşti dată oamenilor şi au slăvit pe Dumnezeu pentru aceasta. De ce, dar, o dată cu acumularea de cunoştinţe de orice natură, omul este ispitit să judece cu puţinătatea minţii lui lucrările tainice ale lui Dumnezeu?

Câţi cărturari ai lumii de azi nu judecă în mintea lor, dar chiar şi în presă sau prin alte mijloace, Biserica şi Tainele ei? Să-i vezi cum cugetă în inima lor când e vorba de ridicat o biserică într-un loc ce le-ar incomoda interesele. Să-i auzi cum ridiculizează Tainele, cum cred în atotputernicia ştiinţei, filozofând cu infatuare împotriva credinţei. Mântuitorul nu pe aceştia i-a plâns în vaiurile Sale. Ci pe cunoscătorii Legii, pe fariseii şi cărturarii care cugetau cele rele în sinea lor împotriva Sa. Şi, mai târziu, împotriva Bisericii Sale şi a Tainelor ei. O, şi cât s-a înmulţit până azi neamul lor! Cărturarii „creştini“ sunt ispitiţi şi azi ca odinioară cei din Israel. Mai ales când e vorba de iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei, câtă tulburare se face în cugetele atâtor cititori de Biblie pe care litera Legii nu-i ajută să treacă peste ce este scris în orizontul lor spiritual. Am luat acest exemplu, pentru că iertarea păcatelor a produs – atunci şi astăzi – atâta nedumerire şi judecată la adresa lui Hristos, Acelaşi batjocorit dintotdeauna.

O, câtă nevoie avem noi de iertarea păcatelor! Cu ce drag şi cu ce credinţă ne aduce Biserica în rugăciunile ei înaintea lui Hristos! Şi, văzând El credinţa Bisericii, ne încurajează şi ne iartă nouă păcatele. Şi ele ne sunt iertate, chiar dacă unii de lângă noi nu pricep taina lui Hristos.

Tu, dragul meu cititor, ce cugeţi în inima ta când te gândeşti la Taina iertării păcatelor semenului tău aplecat sub epitrahilul Bisericii?

[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999, pp 118-119.

Pr. Petru RONCEA

Pentru ce cugetați cele rele?