/ Predici şi articole / Popas duhovnicesc la Sfânta Cuvioasa Parascheva

Popas duhovnicesc la Sfânta Cuvioasa Parascheva

Popas duhovnicesc la Sfânta Cuvioasa ParaschevaCând auzi la fiecare prohodire că e minunat Dumnezeu întru Sfinţii Săi, uimirea ţi se ’nalţă pe aripile credinţei atât de sus câtă putere au acestea în mişcarea lor spre Cel Nevăzut. Acum, cititorule, aripile credinţei noastre vrem să ne poarte la cinstirea venerabilelor Moaşte ale Cuvioasei maicii noastre Paras­cheva, ce se proslăvesc în cetatea Iaşiului. Vor putea ele să ne poarte până acolo? Vom avea înţelegerea recapitulării lor şi a noastră în Hris­tos, drept pentru care, fiind scăldaţi împreună în iubirea Lui, să ne dorim unii pe ceilalţi cu nemuritoare dragoste?

Despre Sfinţi putem spune, fără să greşim, că se bucură de fiecare suflet care se mântuieşte. Pentru aceasta, fiind mânaţi de adevărata iubire, şi doresc mântuirea păcă­toşilor, împlinind mai mult ca oricare dintre muritori cuvântul Mântuitorului: „Dacă voi rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da“ (In 15, 7). Şi, o, cu câtă plăcere aşteaptă Mân­tuitorul fructul dulce al iubirii celor credincioşi care este rugăciunea pentru mântuirea fraţilor lor! Nu ne îndeamnă şi inima noastră la a ne ruga pentru cei neputincioşi în a-şi duce crucea mântuirii lor? Şi, pe măsură ce ne vom adânci în Dumnezeu, ne va sta la inimă tot mai mult soarta eternă a fiecărui om. Iar de vom moşteni făgăduinţele Împărăţiei Cerurilor, şi mai mult se va prelungi în veci această preocupare a iubirii care nu moare niciodată (cf. I Cor 13, 8). Lângă Sfânta Cuvi­oasă Parascheva, poposeşti cu senti­mentul recunoştinţei îndatorate pentru cineva care se roagă pururea pentru sufletul tău ce se află în luptă. Şi cu sme­rită cerere, ca la una mult-folositoare, cum o cântă Acatistul, numind-o mijlocitoare în faţa lui Hristos: „Suntem plini de păcate, îndurate Doamne… Milă cerem, Doamne, milă, Hristoase al nostru, căci nu avem chip de îndreptare… primeş­te ca înche­zăşuitoare a bunei noastre voinţe şi a te­me­rii de Tine rugăciunea aceasta, pe lângă care ţi-aducem mijlocitoare şi pe maica noastră Parascheva, cântând cu dânsa dimpre­ună: Aliluia!“ (Condacul al 11-lea).

Ne apropiem însă cu evlavie şi din altă pricină. Anume că şi-a sfinţit sufletul în cea mai teribilă vreme a vieţii care este ado­les­cenţa şi tinereţea. De-abia împlinise zece ani, dar atenţia ei la cuvintele pe care preotul le rostea în biserică nu era a copilăriei. Acela doar repeta cuvintele Domnului: „Cel care vo­ieş­te să vină după Mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie“ Şi ea le-a şi prins înţelesul. Părinţii erau credincioşi şi ei, dar n-au vânat mesajul Evan­gheliei. De aceea au bătut-o nu o dată, ci de două şi de trei ori pe fiica lor, când o zăreau cu zdrenţe îmbrăcată, hainele ei cinstite fiind date de copilă săracilor de pe drum. Icoana vieţii îi este zugrăvită cu sensibile culori în cântările zilei de 14 octombrie, când se face sfântă pomenirea ei: „Pentru dorul dumne­zeieştii dragoste, nimic din cele lumeşti n-ai cinstit; nici n-ai luat în seamă dorul maicii tale; şi podoaba ta ai dat-o în mâinile săracilor şi, glasul Evangheliei ascultând, degrabă ai urmat lui Hristos; pe Care roagă-L să ne mântuiască pe noi“ (stihiră a Litiei). Viaţa ei este atât de cunoscută, mai ales moldo­venilor, a căror ocrotitoare şi lumi­nătoare casnică le este. Dar cum de folos ne este tuturor să ne aducem mereu aminte de viaţa sfinţilor noştri înaintaşi, reamintim şi despre ea că, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor întrecând măsura, calea fecioriei a ales tânăra iubitoare de nevoinţă, plecând, fără ştirea lor, din Epivata, satul din Tracia, în care s-a născut, la Constantinopol, la Calcedon, apoi la Iraclia din Pont, ajungând la Ierusa­lim, unde s-a bucurat cu săltări duhovni­ceşti în pustia Iordanului, până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, când s-a întors în ţara natală, petrecând în localitatea Calicratia încă doi ani până la mutarea la Cel dorit de inima ei.

Slava Litiei ne poartă gândul de popas duhovnicesc şi-n altă parte: „Patria şi rudeniile ai lăsat, şi lui Hristos, Mirelui tău, ai urmat, Cuvioasă Parascheva, şi la Ieru­sa­limul cel de sus ai ajuns; cu fecioarele cele înţelepte ne­dor­mitând, ai intrat în că­ma­ra cea înţelegătoare şi vezi frumuseţea Mirelui tău; pe Care roagă-L pentru sufletele noastre“.

Racla cu Sfintele Moaş­te din Iaşi este icoană a unei fecioa­re cuvioase. Nu în culori zugrăvită, ci cu carne şi oase împletită. Numai că, aşa cum în icoană, pipăind culorile, te atingi de sfinţenia celui zugrăvit cu ele, când îţi apleci mâna cuvioasă peste ţesătura de trup a Sfintei Parascheva, întreaga suflare ţi-este încălzită de vibraţia Du­hului Sfânt ce Şi-a aflat în templul ei tron veşnic. Neputrezirea şi plăcuta mireasmă sunt semne ale prezenţei dătătorului de viaţă Duh Sfânt într-un trup penetrat de El în toate fibrele lui. Şi tocmai această prezen­ţă reală a dumne­zeirii îi conferă trupului Cuvioasei harul slavei lui Dumne­zeu, în el strălucind.

Dar orizontul fecioriei pe care ni-l deschide slava Litiei îl aflăm mai proeminent în textul Evangheliei de la Utrenie, cu cele zece fecioare, de la Matei 25, 1-13, care vrea să ne spună mai mult decât simplul fapt de a ne face responsabili şi prevăzători pe fiecare dintre noi întru întâmpinarea Domnului. El vrea să laude, adică, însăşi fecioria Cuvioasei maicii noastre Parascheva, ca pe o alegere fericită, potrivit cuvântului lui Iisus spus ucenicilor Săi ca să-i atragă la trăirea în feciorie: „Nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci cei cărora s-a dat“ (Mt 19, 11). Dar chiar şi Apostolii ajunseseră să înţeleagă, mai înainte de a le spune Domnul aceasta, că-i mai de folos să nu se însoare, decât să fii legat prin căsătorie, potrivit legii, de femeia ta până la moarte. „Că li se părea şi lor o mare povară să fii dator să trăieşti cu o femeie plină de răutate şi să ţii în casă necontenit o fiară sălbatică“1, prin urmare, mai uşor îi este omului să se lupte împotriva lui însuşi, adică împotriva pornirilor poftelor firii sale păcătoase, decât împotriva unei soţii aprinsă de răutate. Această apreciere a faptului că, deşi este grea, fecioria este mai uşoară decât căsătoria – şi Sfântul Ioan Gură de Aur face, în opera citată, un elogiu acestei alegeri – aprecierea aceasta a fost îmbrăţişată cu înfocată dragoste de către cei mai mulţi dintre Sfinţi, între care fecioara neîntinată Parascheva se bucură de aleasă cinste. „Cu priveghere de toată noaptea, cu neîncetate rugăciuni şi suspine ţi-ai vestejit pornirile trupului, preafericită maică“ (Slava Cântării a 4-a a Canonului Sfintei), „că te-ai arătat împreună-vorbitoare cu îngerii şi podoabă fecioarelor, maică cuvioasă“ (stihiră a Cântării a 5-a) Şi acum „unitu-te-ai cu cetele celor fără de trupuri şi stai înaintea Stăpânului, bucurân­du-te cu fecioarele cele înţelepte“ (Slava Cântării a 9-a). De aceea am amintit mai sus că Evan­ghelia Utreniei ne deschide orizontul alegerii unei vieţi mai râvnitoare, pe care înşişi ucenicii au ales-o şi-n care Sfânta Parascheva în puterea vârstei tinereţii s-a arătat mireasă duhov­nicească.

La douăzeci şi şapte de ani a adormit fericita maică, petrecând în cămările cereşti cu Mirele iubirii ei. Toate cele trei paremii de la Vecernie (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-9; Înţelepciunea lui Solomon 5, 15-23; 6, 1-3; Înţelepciunea lui Solomon 4, 7-15) îi laudă nuntirea veşnică: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu…“, „Drepţii în veci vor fi vii şi întru Domnul plata lor…“ Şi „Dreptul de va ajunge să se sfârşească, întru odihnă va fi…“. Ce mângâietoare începuturi binecuvântate ale citi­rilor de seară auzim la slujba acestei sărbători!

Cititorule, mii de pelerini se strecoară cu nepreţuită jertfă pe lângă racla Sfintei din Iaşi. Priveghere feciorelnică am săvârşit şi noi, sfinţindu-ne auzul cu imnologia Vecer­niei, a Litiei şi a Utreniei sărbătorii. Să intrăm în cămara nunţii împreună cu doamna noastră Parascheva, care-n fruntea cetelor drepţilor se îndreaptă cu iubire spre noi, pământenii. „Ei merg după Miel oriunde Se va duce“ (Apoc 14, 4) – ne încredinţează Scriptura. Oriunde ne întâlnim cu Hristos, ne regăsim cu Sfinţii Lui. Că mădulare ale Tru­pului Său sunt aceştia, în per­fectă comuniune, pentru că Sân­gele lui Hristos îi face una în iubire. Nu-i aflăm, oare, în Potirul euharistic, împreună? În Potir e Mielul jertfit şi Sfinţii merg după El oriunde Se va duce. În apogeu de sărbătoare şi de popas duhov­nicesc, dumneze­iasca Liturghie devine pecete a împreună-preum­blării noastre în grădina raiului. „Fraţilor, voi sunteţi pecetea apos­toliei mele…“ îl vom auzi pe vizionarul din Tarsul Ciliciei în textul Apostolului din I Corinteni 9, 2-12, preambul pentru iubirea femeii de la picioarele lui Iisus din textul evangheliei de la Luca 7, 37-50, icoană a smeritei Parascheva, mijlocitoarea tuturor creştinilor către Domnul.

 

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 719.

Pr. Petru Roncea

Popas duhovnicesc la Sfânta Cuvioasa Parascheva