/ Predici şi articole / Popas duhovnicesc la Sfântul Nicolae

Popas duhovnicesc la Sfântul Nicolae

Popas duhovnicesc la Sfântul NicolaeDespre Sfântul Nicolae trebuie să scriem cu blânde cuvinte nu atât că el este chip blândeţelor, ci pentru că ochii lui ne obligă să poposim lângă icoana-i arhiprezentă pretutindeni cu privirea unui copil ce aşteaptă daruri fără să se îndoiască de primirea lor. Ochii Sfântului Nicolae sunt ochii Ortodoxiei. Blânzi totdeauna, chiar şi atunci când au în faţă limbi viclene ce trebuie tăiate cu sabia ascuţită a Duhului. Blândeţile ochilor lui fac parte din fărâmăturile Ortodoxiei pe care icoana arhiereului din Mira Lichiei ni le des­co­peră la acest popas duhovnicesc din 6 de­cembrie, când toată lumea se foloseşte cel puţin de dărnicia recunoscută a Sfântului Nicolae.

Când eram copil, gândeam ca un copil şi aşa l-am cunoscut în icoa­na blândului său chip: dăruind veşnică binecu­vântare cu dreapta ridi­cată spre cer, arătând de unde ne vine tot ajutorul. Mai târziu, am aflat că-n blândeţea ochilor lui stă şi râvna pentru păstrarea Adevărului în cuminţeni­a‑i caracteristică Bisericii de a-l ţine. Şi dacă pentru cei mici ochii Sfântului Nicolae din icoană au blândeţe bucuroasă când ei sunt cuminţi şi iarăşi una tristă când sunt obraznici, ai­doma ochii lui privesc peste noi, cei mai mari, cu aceeaşi blândeţe veselă ori îndurerată. Şi după cum copiii sunt îndrumaţi să privească cu atenţie icoana Sfântului Nicolae ca să se cunoască pe sine dacă au fost buni sau răi, după cum le apare pentru fiecare privirea blândului Nicolae, acelaşi semn îl putem observa şi noi, dacă în sinceritatea inimii de copil vom cere aceasta de la ochii bărbatului doririlor, cum l-au numit în rugăciunile lor creştinii din vremea aceea, când au cerut de la Dumnezeu să le dea un episcop să-i păstorească.

În cele mai multe biserici, pe catapeteasmă, icoana mare din dreapta uşii diaconeşti dinspre nord, adică acolo unde ne aducem darul la altar, ni-l aşază înaintea ochilor pe Sfântul Nicolae. Cred că nici nu se putea să aibă un loc mai fericit decât acolo unde trebuie să-ţi aduci aminte mereu dacă nu cumva ai probleme nerezolvate care-ţi împiedică primirea ofrandei pentru Liturghie. Şi când, mai înainte de a-ţi duce darul, îi săruţi icoana şi privirea ţi se întretaie cu a lui, înţelegându-i amărăciunea, ce uşor îţi vei aminti că fratele tău are ceva asupră-ţi şi-ţi va încolţi în inimă cuvântul Domnului care a spus că mai întâi trebuie să te duci şi să te împaci cu fratele tău şi numai după aceea să te întorci ca să-ţi aduci darul la altar (cf. Mt 5, 23-24). Şi cred că-n faţa fiecărui amvon trebuie să ne stea înainte nu ochii adesea perverşi ai mulţimii care-n privirea ei nesăţioasă şi adesea ispititoare te face să te crezi ceea ce nu eşti, ci cei din icoana Sfântului Nicolae, privindu-ne-n adâncul inimii pe care n-o poate cunoaşte altcineva mai bine decât noi şi Duhul lui Dumnezeu. De aceea ne şi rugăm Sfântului Nicolae într-o stihiră a Stihoavnei Vecerniei Mici: „Nicolae fericite, îndură-te de mine, cel ce cad la tine, şi te rog: Luminează, înţelepte, ochii sufletului meu, ca limpede să privesc pe atotmilostivul Dătător de lumină“.

Popas duhovnicesc la Sfântul NicolaeaDespre viaţa Sfântului Nicolae toţi cunoaştem câte ceva, mai ales din minunile sale pe care Acatistul ni le prezintă pe rând, patru dintre cele mai mari care pun în uimire evlavia creştină: „Nu pricep de unde voi începe a-ţi aduce laudă, părinte. Care cântare îţi voi cânta? Sau cu ce cununi te voi încununa? Căci, de-mi voi aduce aminte de voievozi, mă minunez; de Vasile, mă mir; despre fecioarele acelea, nu mă pricep ce să grăiesc; de toţi mă minunez…“ (Condacul al 9-lea) Şi alta, lângă cele trei enumerate, cea cu Arie care, „având vicleană cunoştinţă, a început a învăţa eresurile cele fără de Dumnezeu şi a intrat în turma ta ca un lup, vrând ca o fiară să o apuce; dar tu, prealăudate, degrab alergând către Stăpânul, cu rugăciunile tale ai izgonit toată nebunia lui şi ca pe o fiară cumplită l-ai surpat…“ (Condacul al 7-lea) Dar pe cât de dureroasă-i palma blândeţii căzută peste conştiinţa vinovată a omului credincios, pe atât de ofensatoare-i când cade peste inima îndărătnică! Obrazul eretic al lui Arie nu s-a plecat dogmei celei drepte ce-l vestea pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl. El avea încredinţările lui pe care nu le putea schimba. De aceea, bărbatul doririlor celor din Mira a înfipt în calea nebuniei lui Arie un stâlp al credinţei ortodoxe într-un fel neînţeles de cei din vremea sa. Ba chiar condamnabil, drept pentru care contemporanii l-au şi pedepsit cu închisoarea pe Sfântul Nicolae, socotindu-i palma dată obrazului ereziei neconformă cu cinstea omoforului arhieresc. Însă adevăratul păstor nu ţine la libertatea lui, ci la libertatea Bisericii peste care Dumnezeu l-a pus ocrotitor. Dar felul în care păstorul cel blând ridică toiagul este adesea neînţeles de oameni. Evanghelia Utreniei, de la Ioan 10, 9-16, tocmai modelul bunului Păstor ni‑l prezintă. Unul ca acesta îşi pune sufletul pentru oile sale, ca lupul să nu le împrăştie. Şi, mai mult, îl doare inima de cele împrăştiate, dorindu-le înapoi în staulul pe care l‑au părăsit.

Arie era un om ca unul dintre noi. Dar în o­chii fericitului Nicolae el era lupul ce intrase în turma lui Hristos. Fiară cumplită şi al doilea Iuda, aşa-l socotea întâiul stătător pe scaunul Mire­lor, făcătorul de minuni Nicolae. Pe­sem­ne că trudise mult cu el să-l întoarcă la fărâ­măturile Ortodoxiei, cel puţin cât pretindea E­vanghelia. Acum nu doar străin şi vameş ajunsese bietul Arie, ci de trei ori blestemat, datorită învă­ţăturii eretice ce-o susţi­nea, şi nevrednic de a se mai numi membru al Bi­sericii.

Cititorule, în orice poziţie te-ai afla faţă de icoana Sfântului Nicolae, ochii lui te privesc special pe tine, ei te urmăresc mereu. Scrutând veacurile, privirea stâlpului Bisericii din Mira Lichiei pătrunde în orice adunare a creştinilor. Ea pune întrebări şi aşteaptă răspunsuri. Negura înşelăciunii o împrăştie şi reaşază credinţa în hotarele dogmelor sfinte. Ochii lui nu negociază învăţătura cea sănătoasă cu nimeni. Mai degrabă pedepseşte şmechereala vicleană care crede că poate trece neobservată, neştiind că duhul Sfântului Nicolae a fost lăsat de Dumnezeu ca dar Bisericii peste veacuri, cum spune o cântare a Vecerniei: „Cu ce cântări proroceşti vom lăuda pe ierarhul, care pe cele ce sunt departe de mai înainte le vede şi pe acestea ca şi cum ar fi de faţă, de mai înainte le vesteşte şi le hotărăşte; pe cel ce toată lumea o vede…“ (stihiră de la Doamne, strigat-am).

Dar nu doar duhul lui blând şi lumina feţei din icoană ne-au rămas nouă mângâieri în tumultul vieţii, ci, în adormirea lui, şi trupul ne-a rămas chivot plin de mireasmă, întâi celor din Mira, apoi, după o istorie veche, creştinilor din oraşul Bari, din Italia.

Uneori, dorinţa de a avea moaştele unui Sfânt a ocupat un loc mai important decât conformarea cu dogmele credinţei susţinute de acesta. Mutarea Sfintelor Moaşte de la Mira la Bari s-a făcut cu justificarea că ele ar fi putut cădea în mâinile musulmanilor. Nişte negustori italieni din Bari se îmbarcară pe trei vase şi sosiră la Licia. Urmărind când musulmanii nu erau în preajmă, au alergat la biserica păzită de câţiva călugări, au sfă­râ­mat sicriul de marmură şi, luând trupul Sfântului Nicolae, l‑au dus la vasele lor. Între timp, locuitorii din preajmă, fiind anun­ţaţi, alergară după italieni, strigând cu toată puterea să le întoarcă odorul cel sfânt. Dar negustorii, văzându-şi dorinţa împlinită, n‑au fost mişcaţi de lacrimile amare ale creştinilor din Licia sărăciţi fără voia lor de darul ierarhului lor iubit. Italienii au so­sit la Bari, pe 9 mai 1087, unde au predat şi depus Moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Nicolae în biserica Sfântului Ştefan1.

Spusesem la început că Sfântului Nicolae nu-i poţi zugrăvi alt chip decât unul blând, chiar şi când eşti ameninţat de privirea-i ce-ţi răscoleşte adâncurile inimii. Şi că ochii lui mustrători nu-i poţi cunoaşte decât dacă-i urmăreşti cu privire de copil sensibilizat de apropierea sărbătorii Sfântului din 6 decembrie. Cred că nici că găsim alte culori mai blânde decât cele oferite de paremiile Vecerniei (Pilde 10, 8; 3, 13-16; Pilde 10, 32 – 11, 12 şi Înţelepciunea lui Solomon 4, 7-15) pentru a‑i zugrăvi icoana din cuvinte. Şi contururi mai pronunţate decât cele oferite de textul Apostolului din Evrei 13, 17-21 pentru Sfinţii care au grijă de sufletele noastre nici că pot fi mai clare pentru a-i privi cu multă evlavie şi atenţie icoana în care mâna-i binecuvântând stă să cadă peste neobrăzarea viclenelor duhuri întrupate-n făpturi.

1. Vieţile Sfinţilor, 1898, p. 612.

Pr. Petru Roncea

sursa: potirulviisoarei.ro

Popas duhovnicesc la Sfântul Nicolae