/ Predici şi articole / Vrednic de Mine

Vrednic de Mine

Vrednic de Mine

Ce potrivită alegere a textului acestei evanghelii pentru Duminica Tuturor Sfinţilor, pe care o sărbătorim la opt zile după Cincizecime! Filele Acatistului care se cântă în această duminică aleasă sunt presărate cu numele Tuturor Sfinţilor ca şi cu nişte flori crescute pe calea mântuirii. Lucrarea Duhului Sfânt se arată făţiş în viaţa lor şi însăşi nestricăciunea trupurilor lor este o mărturie cum nu se poate mai clară pentru a ne proşterne în faţa lucrării cereşti a Mângâietorului. Credincioşilor ortodocşi înseşi cuvintele acestui Acatist le înalţă uimirea dincolo de orizonturile raţiunii. Câtă teologie în condacul al 10-lea, de exemplu: „Pe calea mântuirii drept mergând şi despre judecăţile lui Dumnezeu învăţându-vă, Sfinţilor toţi, v-aţi arătat ca nişte pomi bine roditori la izvoarele apelor şi aţi adus la vreme lui Dumnezeu rod de fapte bune. Iar acum, în Edenul cel de Sus, în fericirea cea negrăită, desfătându-vă, pomeniţi-ne şi pe noi, fraţii voştri, care lăudăm grija voastră cea părintească pentru mântuirea noastră şi lui Dumnezeu cântăm: Aliluia!“ Fericită Biserica ce poartă în sânul ei astfel de „rugători fierbinţi către Dumnezeu pentru toată lumea!“ Cât de fericiţi trebuie să fim şi noi, că într-o astfel de Biserică ne-am născut la viaţa cea nouă în Hristos spre moştenirea Împărăţiei Cerurilor la naşterea din nou a lumii!

Despre textul însuşi al acestei Evanghelii cu adevărat putem spune că se potriveşte Sfinţilor mai cu seamă, care sunt fructe alese ale Duhului Sfânt. Oare care dintre noi putem afirma că am mărturisit pentru Domnul înaintea oamenilor măcar atât cât Sfinţii? „Când noi trăim ca lumea / şi ne-mbrăcăm ca ea“ – cutremurătoare remarcă dorziană a vieţii noastre cotidiene –, am putea îndrăzni să privim altfel decât cu evlavie mărturia Sfinţilor? Şi să nu ne cutremurăm de lepădările noastre de Hristos, în trupul Căruia Sfinţii sunt mădularele cele mai puternice care poartă împreună cu Cel ce este Capul neputincioasele noastre sforţări duhovniceşti?

Fiecare zi din calendar ne aduce aminte de pomenirea cuiva dintre Sfinţi. Dar cine-i poate cunoaşte pe toţi, decât Unul Dumnezeu? De aceea, Părinţii Bisericii au rânduit această duminică pentru cinstirea Tuturor Sfinţilor, atât a celor cunoscuţi, cât şi a celor pe care-i presupunem sau nici nu-i cunoaştem. Evanghelia acestei duminici ne pune însă în faţă căile prin care putem să-i urmăm pe Sfinţi în urcuşul nostru spre Dumnezeu.

Întâi, să ne mărturisim fără temere credinţa noastră în Domnul (10, 32-33). Sfântul Pavel îşi încurajează ucenicul să nu se ruşineze „de mărturisirea asupra Domnului nostru“ (II Tim 1, 8), pentru că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de temere“ (II Tim 1, 7), ci unul de tărie, care-a ajutat pe Sfinţi să-l biruie pe satan „prin Sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că viaţa lor pân’ la moarte n-au iubit-o“ (Apoc 12, 11).

Al doilea, să-L iubim pe Domnul mai presus de orice alt lucru (10, 37). Întâi sunt chemaţi copiii pe calea martiriului. Să nu-ţi iubeşti părinţii mai mult decât pe Hristos. Câţi părinţi nu se gândesc să-şi împiedice copiii de a îmbrăţişa credinţa. Persecuţiile băteau la uşa Istoriei şi Mântuitorul Îşi pregătea martirii pentru Sine. Sinagoga care i-a născut trebuia să pălească în faţa Bisericii ce creştea sub acoperământul Crucii.

Şi, al treilea, să luăm pe umeri crucea lepădării de sine cu care să-L urmăm pe Domnul (10, 38). Dar nici una din aceste trei căi nu-i uşoară. Mă gândesc la fraţii noştri ostaşi cât au suferit pentru că au făgăduit urmarea acestor căi! Pentru că au mărturisit pe Hristos, au suferit bătăi, şi amenzi, şi închisoare. Pentru că au iubit pe Hristos mai mult decât pe altcineva, au suferit marginalizare şi batjocura conaţionalilor. Pentru încercarea lepădării de sine, s-au făcut lepădătura tuturor. Dar în toate s-au arătat vrednici de Hristos.

Sfântul Petru, aşa cum păcătuim şi noi câteodată, se laudă pe sine cu biruinţele. Auzind de la Domnul care sunt căile mântuirii, Apostolul, amintindu-şi de cele bune ale vieţii, se şi socoteşte mântuit. Visează deja Împărăţia, dar nu ştie ce preţ de lacrimi mai are de dat ca s-o câştige. Mai ales cele amare ale pocăinţei pentru căderile din purtarea crucii pe urmele Domnului. Totuşi, Mântuitorul, ca un iubitor de oameni şi ştiutor al inimilor, făgăduieşte Apostolilor locuri de cinste la naşterea din nou a lumii, de-a stânga şi de-a dreapta tronului de judecată. Şi nu-i lasă fără răsplătire nici aici, nici Dincolo. Aici, în loc de mreji şi corabie, ogoare şi averi la picioarele lor şi mii de suflete predate Evangheliei. Dincolo, slavă pe douăsprezece scaune, osândind necredinţa lumii, iubirea de sine şi lepădarea crucii.

Cititorule! Să urmăm şi noi Sfinţilor lui Dumnezeu care s-au sfinţit prin harul Sfântului Duh! Cele trei căi amintite de Evanghelie prin acelaşi har le-au urmat aceşti casnici ai Domnului şi rugători fierbinţi către Dumnezeu pentru noi, cei care le facem astăzi pomenirea. Ca, urmându-le, să devenim făpturi noi, pentru cerul cel nou şi pământul făgăduit. Şi de nici unul să nu se spună vreodată: „Nu este vrednic de Mine!“

 

Pr. Petru Roncea

Vrednic de Mine