/ Predici şi articole / CINCI FRAŢI

CINCI FRAŢI

CINCI FRAŢIEvanghelia Duminicii a 22-a după Rusalii Luca 16, 19-31

Câte dureri de cap nu dă această parabolă nepăsătorilor de mântuire, dar, mai ales, celor care nu cred în existenţa iadului şi a raiului de care au parte oamenii imediat după moarte. A reuşit diavolul să înşele într-atât pe bieţii creştini, încât să creadă că viaţa veşnică începe abia după Judecata Universală şi că, până atunci, sufletele stau într-un fel de aşteptare, iar trupurile, o dată ce-au putrezit, acolo vor rămâne pe totdeauna. Alţii au şi alte păreri, mai trăsnite. Unii ca aceştia, dacă le aduci înainte parabola aceasta, au chiar curajul să susţină că nu stă scris în Biblie aşa ceva. Întocmai aşa mi-a răspuns o dată un biet sectar, care, după ce se bătuse în piept cu ştiinţa Scripturilor, îndrăznise să afirme că nu se întâmplă nimic cu sufletul după moarte. Iar când i-am povestit parabola cu cei cinci fraţi de pe pământ ai bogatului din iad, sectarul meu credea că-i spun o poveste din Tradiţia Bisericii. N-ajunsese încă la Evanghelia după Luca în Biblia lui.

Cineva spunea că această parabolă ar fi putut fi numită parabola celor cinci fraţi, şi cu bogatul, şase. Căci, în final, cei cinci fraţi ai bogatului din iad sunt oamenii acestei lumi care nu vor să audă de cuvântul lui Dumnezeu şi care cred că la moarte totul ia sfârşit. O, şi câţi creştini de-ai noştri, nu mă refer la celelalte denominaţiuni care şi în învăţătura lor despre moarte au câte ceva bolnav, ci la creştinii noştri ortodocşi, a căror învăţătură de credinţă este atât de limpede în privinţa judecăţii particulare, câţi dintre ei nu gândesc protestant cu privire la moarte! Oare nu în uliţele noastre auzim că aici e raiul şi aici e iadul? Sau: cine a venit de acolo să ne spună ce-i dincolo de moarte? Pentru unii ca aceştia a spus Mântuitorul parabola aceasta, pentru trăitorii de pe pământ nepăsători de mântuire, fraţi ai celor duşi mai înainte acolo.

Dacă ne-am uita atent asupra parabolei, vom distinge cu uşurinţă două părţi esenţiale ale ei. Prima, de la versetele 19 la 26, începe cu o problemă socială, un bogat şi un sărac a căror situaţie se inversează în Împărăţia lui Dumnezeu. A bogatului, nu pentru că era bogat, ci pentru nemilostivirea lui. Şi a săracului, nu pentru că era sărac, ci pentru nădejdea lui în Dumnezeu, că şi numele Lazăr asta înseamnă: „Dumnezeu ajută“. A doua parte este cuprinsă între versetele 27 şi 31, şi pe aceasta cade accentul, adică pe conştientizarea fraţilor bogatului, ai căror corespondenţi îi afli la tot pasul trăind în nepăsare duhovnicească. Despre unul ca acesta spune Sfântul Petru Damaschin că, „petrecând nesimţitor în desfătare şi în slavă, ca bogatul acela, şi închipuindu-şi că cei ce se topesc de frică şi vieţuiesc în încercări pătimesc aceasta din pricina păcatelor, se înalţă nebuneşte asupra lor, socotindu-se pe sine vrednic de această tihnă, de care se bucură fără să fie vrednic, prin aceasta s-a făcut nevrednic de viaţa viitoare“1. Şi, o, cum nu se îngrozesc oamenii de eternitatea iadului! Cei cinci fraţi, despre care al şaselea trecut Dincolo ştia atât de bine ce fac ei pe pământ, n-aveau timp să se gândească la moarte. Câţi nu se aseamănă cu ei astăzi? Am putea spune că toate cele cinci continente mari, care sunt locuite, suferă de boala nepăsării şi a dorinţei de huzureală egoistă, fiecare întrecându-se în a stăpâni lumea şi a nu asculta avertismentul crud al Evangheliei.

Dar parabola este şi piatră de încercare a credinţei noastre în posibilitatea trecerii de la rău la bine, după Judecata particulară. Prăpastia înseamnă că judecata lui Dumnezeu este irevocabilă, adică aşa de dreaptă că nu poate fi atacată ca lipsită de argumente suficiente pentru pronunţarea definitivă a ei. Atunci ce rost mai au rugăciunile pentru cei morţi? Sfântul Ioan Gură de Aur spune, în Omiliile la Matei, „că dacă cel mort e păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă e drept, să câştige un adaos de plată şi de răsplată“. Pe de altă parte, Sfântul Atanasie cel Mare, vorbind despre cei morţi cu intenţia pocăinţei, spune că Dumnezeu nu-i lasă pe unii ca aceştia, ci mişcă pe cei de aproape ai lor, le atrage inimile, le înduioşează sufletele şi, mişcaţi, aceştia se grăbesc să dea ajutor celor morţi, îndeplinind ei neajunsurile lor2. Dacă citim în Biblie la II Macabei 12, 42-45, rămânem uimiţi de folosul acestor rugăciuni atât de greşit înţelese de cei „cinci fraţi“ de astăzi ai bogatului nemilostiv de demult. Dar este şi altceva ce de cele mai multe ori ne lipsim, ignorând grija pentru cei plecaţi dintre noi. Rugăciunile pentru cei morţi sunt binefăcătoare şi mântuitoare şi pentru cei ce le fac, pentru că cel care lucrează pentru mântuirea aproapelui, mai întâi se foloseşte pe el însuşi, spune Sfântul Ioan Damaschin. Învăţătura ortodoxă a consfinţit acest adevăr al comuniunii neîntrerupte între mădularele trupului lui Hristos de aici şi de Dincolo, îndemnând să ne rugăm şi să facem milostenie pentru cei morţi, pentru că acestea pot schimba hotărârea lui Dumnezeu, plecându-L spre iertare3. Ce credinţă înaltă este pusă în textul unei rugăciuni de taină din timpul Sfintei Liturghii, în care preotul se roagă pentru toţi cei adormiţi, pentru care s-a adus Jertfa cea fără de sânge: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii vieţii de veci şi-i odihneşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale!“

Ce plină de taină este credinţa noastră ortodoxă! Potrivit ei, comuniunea dintre credincioşi nu se întrerupe prin moarte; prin urmare, porunca de a ne ruga unii pentru alţii (Iac 5, 16) îi cuprinde şi pe cei trecuţi din viaţa aceasta, aşa cum a învăţat, prea târziu pentru el, bogatul din iad. Însă dacă noi atât de greu reuşim să plinim această poruncă, să ne gândim cu ce bucurie fac Sfinţii acest lucru, ei, care trăiesc deplin Scripturile, mijlocind pentru toţi oamenii, vii sau adormiţi!

Cititorule, poate că, citind aceste rânduri, ţi s-a clătinat ceva din convingerile tale omeneşti despre raţiunile judecăţii dumnezeieşti. Ba, mai mult, poate că-ntre cei cinci fraţi ai zadarnicului rugător din iad te-ai regăsit şi tu cu îmbuibările şi nepăsările tale. Nu mai aştepta alt semn din cer, ci pocăieşte-te degrab, mai înainte de funeraliile care şi ţie-ţi bat la uşă.

 

1 Sfântul Petru Damaschin, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, p 202;

2 vezi mai pe larg la ÎPS Antonie Plămădeală, Despre Rai şi Iad, Sibiu, 1995, p 20 şi urm.;

3 Ibidem.

 

CINCI FRAŢI