/ Provocări contemporane / Cuvânt despre uciderea de copii (Avortul)

Cuvânt despre uciderea de copii (Avortul)

Cuvânt despre uciderea de copii (Avortul)

„Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răs­plata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care‑şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă” (Ps. 126, 3‑5).

Viaţa este o taină dumnezeiască. În sufletul omului Dumnezeu a pus această lege a iubirii dintre bărbat şi femeie, această dorinţă de unire, de conto­pire, care se împlineşte prin căsătorie, iar scopul ei este naşterea de copii. Aceasta este şi prima poruncă ce a dat‑o Dumnezeu oamenilor: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi‑l” (Facere 1, 28). Dumnezeu l‑a înălţat pe om la cinstea de a fi împreună lucrător cu El la zămislirea vieţii. Omul contribuie la zămislirea trupului, iar Dumnezeu pune în el scânteia divină, sufletul. Ca urmare, Dumnezeu singur are puterea să dea viaţă şi numai El are dreptul să o ia. Oricine îşi asumă dreptul asupra vieţii lui sau a altuia săvârşeşte cel mai mare păcat, se substituie stăpânirii lui Dumnezeu, Care este Domn al vieţii şi al morţii.

Astfel, un adevăr strigător la cer, dar pe care nu‑l aude decât Dumnezeu, ne arată că, în ultimii nouă ani, în ţara noastră s‑au făcut peste 13.000.000 de avorturi. Un adevărat genocid naţional, peste un milion de avorturi pe an! Atâtea suflete pierdute într‑o ţară de creştini, care până mai ieri lupta contra invaziei păgânilor!

Oamenii trebuie să realizeze că, în momentul concepţiei fătului, o nouă existenţă îşi câştigă drep­tul său la viaţă, acelaşi drept pe care îl are un nou născut, un copil de şcoală ori un adult. Este un păcat de neiertat, împotriva Duhului Sfânt, ca mama să stingă licărul acelei vieţi. Iar păcatul este cu atât mai mare cu cât este săvârşit împotriva unei fiinţe care este condamnată la moarte fără nici o vină, păcat de moarte împotriva unei fiinţe neajutorate, păcat de moarte împotriva lui Dumnezeu şi chiar împotriva propriului neam, pe care îl sărăceşte în numărul său.

Oare câte talente ori oameni de geniu se vor fi sfârşit înainte de a vedea lumina zilei?

Sufletul viu al fătului ucis poartă chipul lui Dumnezeu în el, ieşind desăvârşit din mâinile Creatorului. În acest sens, mari personalităţi din domeniul medicinei din mai multe ţări, punându‑şi problema în legătură cu vinovăţia sau nevinovăţia avortului, folosind cele mai moderne mijloace teh­nice, au urmărit evoluţia fătului din momentul concepţiei până la naştere, stabilind următoarele:

  • la 3 zile se închipuieşte inima, iar la 18 zile începe să se facă simţită bătaia ei;
  • la 9 zile începe alcătuirea trupului, iar la 5 săp­tămâni se disting clar nasul, obrajii şi degetele;
  • la 40 de zile toate mădularele încep să se închipuie, se formează scheletul şi încep să funcţioneze rinichii, stomacul, ficatul şi siste­mul nervos;
  • la 3 luni are toate organele interne şi externe definitiv conturate, chiar şi amprentele dege­te­lor, şi are atâta viaţă încât se mişcă, îşi întoarce capul, îşi schimbă expresia feţei, îşi suge degetul.

Dar, de ce ar trebui să mai căutăm prin alte mijloace să demonstrăm ceea ce putem afla direct din izvorul cel viu al cunoaşterii, care este Sfânta Scriptură? Nu era oare o fiinţă deplină Sfântul Ioan Botezătorul atunci când, aflându‑se făt în pântecele mamei sale, L‑a recunoscut pe Mântuitorul zămislit, El Însuşi Făt în pântecele Preacuratei Fecioare? „Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, săltat‑a pruncul în pântecele ei şi s‑a umplut Elisabeta de Duh Sfânt, şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pânte­celui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine, Maica Domnului meu? Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale la urechile mele, săltat‑a pruncul de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 41‑44).

Deci, fătul este o fiinţă omenească chiar din momentul concepţiei sale. Prin urmare, la orice ter­men s‑ar produce întreruperea sarcinii, avem de a face cu întreruperea unei vieţi, cu o crimă cu preme­ditare. Chiar dacă după legile omeneşti nu este sancţionată, în judecata lui Dumnezeu va fi pedep­sită chiar mai aspru decât uciderea unui om, pentru că pruncul nu a avut posibilitatea să primească Taina Sfântului Botez. Gravitatea păcatului este cu atât mai cutremurătoare, atunci când rodul pânte­celui este ucis de propria lui mamă.

Toate păcatele se pot ierta, spun Sfinţii Părinţi, dar păcatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat, poate fi iertat doar cu preţul unor mari nevoinţe, care uneori pot dura o viaţă întreagă, pentru că acei prunci avortaţi plâng înain­tea lui Dumnezeu şi cer răzbunarea sângelui vărsat de mamă. De asemenea este bine să reţinem că sufletele copiilor avortaţi stau într‑un loc unde nu este nici întuneric, nici lumină. Nici nu se bucură, nici nu se chinuiesc. Şi ei strigă la Dumnezeu „Doamne, pentru ce suntem noi lipsiţi de bucuria feţei Tale, căci noi nu am văzut lumina soarelui, nu am văzut frumuseţile din această lume şi nici nu am făcut vreun păcat?”. Şi atunci glasul lor se ridică la Dumnezeu, iar Dumnezeu va cere sufletele din mâna mamelor ucigaşe. Iar părinţii care au omorât copiii în pântece, dacă fac canon, îi eliberează pe copiii lor din acea stare.

Cel mai mare bine pe care‑l putem face în viaţă, ca om căsătorit, este să dăm viaţă mai departe. Oricât am posti, oricât ne‑am ruga, oricât am da de pomană, oricâtă nevoinţă am face în viaţă, nu este mai mare lucru ca atunci când dăm viaţă unui om. Toţi sfinţii din ceruri, toţi îngerii şi cerul întreg se bucură când se naşte un copil. Păcat au şi cei care îndeamnă la săvârşirea avortului sau la folosirea pazei prin mijloacele anticoncepţionale sau ale plani­fi­cării familiale.

Femeia, dacă refuză a da viaţă, refuză ea însăşi a avea viaţă veşnică. Majoritatea femeilor foarte comod justifică faptul că nu nasc copii mai mult datorită contextului în care trăiesc: că nu au cu ce să‑i hrănească şi să‑i crească. Însă aceasta este o mare cursă pe care le‑o întinde satana.

Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu niciodată nu va da voie să se nască un copil fără a avea asigurată bucăţica lui de pâine. Este un mers firesc şi natural al lucrurilor să se întâmple aşa. Atunci când nu avem credinţă în Dumnezeu se produce nefirescul, iar când o mamă îşi avortează roada pântecelui, nu are credinţă în Bunul Dumnezeu, în faptul că El este deasupra şi va ocroti acel copil.

Dacă vom dori cu adevărat sănătatea familiei, această stare de lucruri trebuie să înceteze, dându‑ne toată silinţa pentru redobândirea credinţei în Dumnezeu şi înlăturarea indiferenţei din sufletele noastre. Sfaturile părinţilor duhovnici date celor ce nu voiesc să aibă copii sunt:

  • să nu se căsătorească, păzindu‑şi fecioria;
  • să trăiască în înfrânare (curăţie), cu învoirea ambilor soţi.

Mântuitorul aseamănă pe cei ce se căsătoresc numai pentru păcat, de ochii lumii sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia să aducă nici o roadă pe pământ. Pentru că naşterea de copii nu este numai o datorie socială, firească, ci este mai întâi o poruncă dumnezeiască, care contribuie foarte mult la mântuirea părinţilor. Soţii care nu vor să nască copii, care îi avortează sau practică păcatul pazei, sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli de tot felul, cu necazuri în viaţă, cu grea mustrare de conştiinţă, iar dincolo cu osânda veşnică…

Păcatul uciderii de prunci îndepărtează femeia de la Sfânta Împărtăşanie, iar acelora care au săvârşit mai multe avorturi nu li se îngăduie Sfânta Împărtă­şanie chiar până la moarte. Dar, harul şi mila lui Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, a rânduit prin Sfânta Biserică pentru ucigaşii de prunci canonisiri şi leacuri sufleteşti pentru mântuirea lor, începând cu mărturisirea în faţa duhovnicului şi împlinirea cano­nului dat. De exemplu: botezarea de copii săraci, creşterea de copii orfani, îngrijirea de văduve, de săraci, de bătrâni, sfătuirea altor femei de a nu prac­tica avortul sau paza de a face copii etc.

Dacă nu vom părăsi acest păcat, ţara noastră va merge tot mai rău, familiile se vor destrăma, pierzân­du‑şi scopul dat de Dumnezeu, iar duşmanii şi străinii uşor ne vor putea robi. De aceea, Dumnezeu ne trimite atâtea necazuri şi suferinţe, ca pedeapsă şi canon pentru acest genocid fără egal în istoria neamului.

Să căutăm, deci, a ne arăta vrednici menirii dumnezeieşti, pentru ca să nu auzim în ziua jude­căţii: „Depărtaţi‑vă de la Mine cei ce aţi lucrat fărădelegea!” (Matei 7, 23). Să ne rugăm neîncetat bunului Dumnezeu să ne ierte acest mare păcat şi să cerem ajutorul Maicii Domnului, pentru că este o caldă rugătoare pentru mântuirea celor păcătoşi, ca să fim izbăviţi de chinul cel veşnic. Bunul Dumnezeu să ne ajute! Amin.

„Tot cel care îl va primi pe pruncul acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi tot cel ce Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M‑a trimis pe Mine” (Luca 9, 48).

 

Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009

 

Cuvânt despre uciderea de copii (Avortul)