/ Predici şi articole / ÎNCĂ UNA ÎŢI MAI LIPSEŞTE

ÎNCĂ UNA ÎŢI MAI LIPSEŞTE

ÎNCĂ UNA ÎŢI MAI LIPSEŞTEEvanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii Luca 18, 18-27

Varianta lucanică a acestei evanghelii este relatarea aceleiaşi întâmplări povestite de Sfântul Evanghelist Matei (19, 16-26), şi ascultată în biserică în Duminica a 12-a după Rusalii. Varianta marcană – Mc 10, 17-27 – o ascultăm în joia săptămânii a 31-a după Rusalii. Dar fiecare din relatările sinopticilor ne arată o faţă a persoanei ce intră în dialog cu Iisus. Sfântul Matei spune că era un tânăr care avea multe bogăţii. Sfântul Marcu îl prezintă ca pe unul care, alergând la Domnul, a îngenuncheat, întrebându-L despre moştenirea vieţii veşnice, deşi se încredea în bogăţiile sale. În evanghelia de azi, Sfântul Luca ni-l prezintă însă ca fiind un dregător foarte bogat. Aşadar, un tânăr realizat şi material şi social. În curriculum-ul vitae observat de cei care l-au ridicat la demnitatea de dregător va fi apăsat nu numai bogăţia mare ce-o avea şi inteligenţa sclipitoare vizibilă încă din tinereţe, ci, cu siguranţă, şi cunoaşterea şi împlinirea preceptelor Decalogului, ce era în mare cinste la evrei.ÎNCĂ UNA ÎŢI MAI LIPSEŞTE

Pentru ce vine acest dregător bogat cu o astfel de întrebare la Mântuitorul? Ce l-a făcut pe el – ditamai funcţionarul şi, pe deasupra, cu o situaţie de invidiat – să îngenuncheze în faţa Unuia fără funcţii şi fără avere? Să ceară o lămurire Unuia care nu era nici cărturar, nici levit, nici fariseu, ci cel mult un învăţător itinerant, unul care îndrăzneşte să predice fără a avea şcoală rabinică sau vreo investiţie de la templu? Mai ales că ştia Scriptura din care auzea citindu-se în fiecare sabat la sinagogă, tânărul dregător ar fi putut singur să-şi dea răspunsuri la întrebările vieţii. Dar, pesemne, aşa cum se întâmplă adesea şi azi, tâlcuitorii Legii aveau păreri diverse cu privire la Scripturi. Şi aceste păreri diferite încurcau pe bieţii ascultători, aceştia nemaiştiind ce trebuie să facă cu adevărat pentru a-şi linişti conştiinţa datoriei faţă de Dumnezeu.

Iată, numai despre înviere sau despre îngeri, fariseii spuneau una, saducheii, alta. Ucenicii fideli lui Ioan, izolaţi pe malul Iordanului, profesau idei curioase şi conturau o altă învăţătură, pornind din aceeaşi Lege a lui Moise. Samarinenii şi, mai în sus, galileenii, o ţineau şi ei pe-a lor cu o aşa străşnicie – am zice azi că se cam protestantizaseră –, fiind vecini cu popoarele idolatre care şi-au infiltrat ideile iluministe cu destulă uşurinţă în sânul acestor seminţii prea la distanţă de Templul din Ierusalim.

Nemaiştiind ce să creadă şi văzându-i pe fiecare că-şi ţine cu multă încredinţare învăţătura sa, dregătorul din evanghelie, preocupat de mântuirea sufletească, vine la Învăţătorul din Nazaret Care-i părea lui că este cu adevărat mai bun ca ceilalţi. Poate că de aceea I se şi adresează cu cuvintele: Bunule Învăţător, nu neapărat pentru bunătatea care se reflecta din toate fibrele fiinţei Sale, ci pentru faptul că felul în care tâlcuia El Scripturile i se părea că este unul bun, cum nu mai putea fi altul astfel. Dar cum singurul bun este numai Dumnezeu, Mântuitorul dorea să-l facă pe dregător, prin această aluzie la provenienţa Sa divină, să creadă că interlocutorul său este Însuşi Dumnezeu, Care poate să-i dea învăţătura cea mântuitoare şi cu adevărat bună.ÎNCĂ UNA ÎŢI MAI LIPSEŞTE

Toţi învăţătorii partidelor religioase erau de acord că trebuie urmărit cu stricteţe Decalogul. Pe băncile şcolilor rabinice şi-n sinagogi, încă din copilărie, li se predau evreilor poruncile şi erau urmăriţi până şi pruncii lor ca să le împlinească. Tânărul dregător fusese destul de conştiincios în această privinţă. Dar tocmai asta l-a ajutat să-şi pună semne de întrebare când îi surprindea pe mai-marii poporului sfădindu-se între ei pe teme teologice. Mântuitorul i-a descoperit dregătorului nu numai ce-i lipsea lui pentru mântuire, ci şi tuturor interesaţilor din vremea Sa şi din totdeauna: vinderea averilor şi însoţirea Lui. Sau, cu alte cuvinte, lepădarea de sine, luarea crucii şi urmarea lui Hristos. Mereu cu conştiinţa că n-ai făcut totul, că-ţi mai lipseşte ceva, că mai ai de adăugat ceva la nevoinţele tale. Că nu te-ai rugat de-ajuns, că n-ai suferit de-ajuns, că n-ai transpirat de-ajuns, că nu ţi-ai făcut datoria deplin.

O, dar tulburarea dregătorului de odinioară pune pe gânduri şi azi atâtea suflete bulversate de prea multele păreri şi învăţături care se strecoară din amvoanele lumii. În familie, deseori tatăl spune una, mama, alta. În şcoală, asemenea: un profesor predă o filozofie, altul, alta. Bineînţeles, potrivnice una alteia. Ba chiar şi catedra Cuvântului suferă deseori de inadvertenţe care încurcă pe creştini. Indiferentul nu sesizează nimic. Pentru el toţi sunt buni. Lui nu-i pasă nicidecum de amestecul învăţăturilor. Dar cel care vrea să se mântuiască călătoreşte mereu cu întrebarea. Şi-n urechi îi răsună pururea plin de har răspunsul lui Hristos, mereu superior părerilor oamenilor.

Cititorule! Te-ai aşteptat poate să afli în aceste rânduri cuvinte de condamnare a bogăţiei pe care n-o ai şi a iubirii de avuţii care pe tine nu te-a cuprins. Eu m-am oprit însă la neliniştea sufletească a dregătorului bogat pe care şi tu o ai, că de-aceea ai avut dorinţa să parcurgi până aici această incursiune în adâncul inimii tânărului bogat mistuit de dorul Împărăţiei Cereşti. Am vrut, prin aceasta, să te foloseşti şi tu cu ceva din întrebarea pusă de dregător şi din răspunsul Domnului. Că şi noi astăzi suntem puşi să alegem între ideile oamenilor şi învăţătura lui Hristos. Între a deveni membru al unei confesiuni şi a te porni pe calea Crucii, ca un adevărat ostaş al lui Hristos în fronturile mântuirii sufleteşti. Deci, ia seama că ceva şi ţie-ţi mai lipseşte! Chiar când socoteşti că ai făcut tot ce erai dator.

Pr. Petru RONCEA

ÎNCĂ UNA ÎŢI MAI LIPSEŞTE