/ Provocări contemporane / Răbdare mucenicească cu bucurie

Răbdare mucenicească cu bucurie


Răbdare mucenicească cu bucurie

La Kathisma[1] Sfântului Ioan Teologul, aflată pe teritoriul Mănănăstirii Simonos Petra, trăiau mai demult doi frați după trup, ieromonahul Nichifor și părintele Arsenie, de obârșie din Galatista Halkidikis. Pe atunci cei care luau o Kathismă, dădeau mănăstirii o sumă respectabilă și apoi deveneau proprietarii ei. Mănăstirea avea datoria de a le da, potrivit unei înțelegeri pe care o semnau în prealabil, posmag, ulei, haine și papuci.

Starețul, părintele Arsenie, l-a silit pe părintele Nichifor să primească preoția la cei 28 de ani ai săi. Ieromonahul Nichifor slujea și la Mănăstirea Simonos Petras. Era un bun psalt și un desăvârșit pictor de icoane. Suferea însă de hernie. Avea o hernie cât o pernă, așa se vedea de sub dulamă. Ca să se ridice, să se așeze sau să se miște, trebuia să o apuce cu mâinile. Pe lângă aceasta avea și niște dureri înfricoșătoare la un ochi. Când a mers la analize, medicii au fost nevoiți să-i scoată bulbul olfactiv. După un timp i-au scos și celălalt bulb pentru același motiv. Astfel a rămas cu desăvârșire orb la cei 36 de ani ai săi. Pentru a umbla prin chilia sa, pipăia peretele cu o mână, iar cu cealaltă își ținea hernia. Cu toate acestea spunea mereu plin de bucurie: „Slavă lui Dumnezeu! Nu-i nimic, Maica Domnului. Aici să sufăr, ca acolo să mă mântuiești”.

Cât despre orbire, credea că deoarece îl silise starețul său să primească preoția înainte de împlinirea vârstei, de aceea orbise. Spunea: „Trebuia să mă fi împotrivit și să nu fi primit”.

 

Apa cea „nemuritoare”

 

Un bătrân monah lavriot era bolnav la pat. Boala sa a durat mult timp și îl așteptau să moară. Într-o zi a spus ucenicului său să meargă să-i aducă apă de la agheasma Sfântului Atanasie. Călugărul a luat vasul, dar s-a îngreuiat să meargă până la agheasmă și a luat apă de la o cișmea aflată în apropiere. A așteptat să treacă ceva timp, pentru a nu-și da seama starețul său că nu s-a dus până la agheasmă, iar apoi i-a dus starețului său bolnav acea apă. Acela a primit-o cu credință, ca fiind agheasmă, și-a făcut cruce și a băut. Și în chip ciudat, s-a făcut bine. Atunci monahul cel tânăr a simțit mustrarea conștiinței și și-a mărturisit păcatul. De atunci apa aceasta o numesc „apă nemuritoare”.

 

Roadele orânduirii de sine

 

A spus un bătrân: „A venit un monah cu rânduială de sine și mi-a spus:

– Bine, fiindcă tu ai trăit în ascultare, trebuie ca toți să trăim astfel?

– Fiule, Sfântul Munte este de o mie de ani. Găsește-mi un sfânt care a trăit viața pe care o trăiești tu.

– Nu mă judeca!

– Nu te judec, ci îți atrag atenția că sfârșitul tău nu va fi bun. La călugărie  nu se intră pe fereastră, așa cum faci tu, ci pe ușă.

– Eu fac lucru de mână, dau milostenie…

– Lasă astea! Toate sunt jertfite ispititorului. Ai pe cineva care să-ți spună „nu face rugăciune, nu face milostenie” și să faci ascultare?

– Singur sunt. Orice vreau, fac.Răbdare mucenicească cu bucurie

– Ascultă să-ți povestesc ceva: Mai demult cineva care voia să devină călugăr a mers la un stareț de la Karulia. Acela avea Sfânta Pâine și se împărtășea. Primise de la un preot rus. Odată starețul i-a spus să se împărtășească, dar fratele nu a vrut. Atunci Starețul s-a repezit să-l sugrume; striga și chipul său avea o căutătură sălbatică. Atunci fratele a fugit și spunea și altora că starețul său s-a îndrăcit. Acestea le-a pătimit acel stareț pentru că nu făcea ascultare de cineva. Pentru un tânăr care vine să se facă monah are importanță mediul în care a crescut, pentru a deveni un călugăr bun și să păstreze tradițiile. Observ că celor care s-au născut după 1970 le vine greu să devină călugări buni, continuatori ai celor mai vechi. S-au învățat să aibă părere pentru orice și nu pot să se supună. Există, din nefericire, un drum care se înfundă. Uite și aici; mai demult făceam privegheri și erau privegheri. Acum facem privegheri și de fapt sunt prilejuri de clevetire. Vor să afle toate știrile. Ce nevoie are călugărul de acestea? Fericitul meu stareț îmi spunea: „La privegheri nu vei discuta deosebi cu nimeni. Noi avem problemele noastre. Să nu le înmulțim”.

 

Maica Domnului dăruiește mângâiere unui tânăr monah

 

Un stareț a povestit plângând: „Am venit la 14 ani în Sfântul Munte, în anul 1950. La 17 ani am devenit călugăr, iar la 18 ani schimonah. Odată m-am supărat și am spus: Mă voi duce la părinții mei.  Așa cum stăteam, nici treaz, nici adormit, deodată am văzut înaintea mea o femeie cuviincioasă, care mi-a spus:7

– Ce ai?

– Iată, mă mâhnesc. Voi pleca.

– Cine te-a adus aici?

– Maica Domnului.

– Ei, atunci de vreme ce te-am adus aici, de ce te mâhnești?

Atât a trebuit. Mi-au trecut îndată toate, m-am ușurat”.

 

Maica Domnului îi voia

 

Mai demult erau mulți mireni care trăiau în Sfântul Munte. Erau săraci, nu lucrau și trăiau din milosteniile părinților. Odată Sfânta Chinotită a hotărât să-i alunge din Sfântul Munte. I-a adunat pe toți, erau vreo 50-60. Era și un fotograf care le-a scos o fotografie de amintire în fața Bisericii Protaton. Însă atunci când a developat fotografiile, a văzut deasupra mirenilor pe Maica Domnului stând precum în icoana Sfântului Acoperământ și ocrotindu-i. Fotograful se minuna și se întreba cum de a apărut în fotografie, de vreme ce nu o văzuse în vremea fotografierii. A arătat celor de la Sfânta Epistasie fotografia, iar aceia de îndată ce au văzut-o pe Maica Domnului acoperindu-i, au spus: „Să nu-i alungăm. Să rămână aici. Acesta este un semn că Maica Domnului îi vrea pe toți în Grădina ei”.

 

Sfinte Moaște ascunse

 

Un stareț de la Schitul Sfintei Ana povestește: „De vreo cinci-șase ori am văzut mai jos de biserica schitului o lumină dulce, lină. Nu am făcut nimic. După două-trei zile, în vreme ce era noapte, aud voci de la părinții chiliei aflate mai jos de biserica schitului.

– Vino repede! strigau ei.

– Ce se întâmplă? i-am întrebat.

– Privește!

– Să lăsăm la Dumnezeu și El va arăta despre cine este vorba.

Ziua următoare am mers jos în peșteră, de unde văzusem că ieșise lumină. Toată acea regiune răspândea mireasmă, întocmai cu cea a Sfintelor Moaște, dar nu puteam să depistez de unde vine. Se simțea pretitindeni, chiar și mirenii care mergeau acolo și le căutau. „Părinților, le spuneam eu, să nu facem astfel. Dacă vrea Sfântul, se va arăta singur. Dacă e voia lui Dumnezeu, ne va descoperi, ne va înștiința lăuntric. Lăsați-le pe toate la Dumnezeu! De atunci a trecut mult timp de când nu am mai văzut lumină”.

 

Tânguirea unui ieromonah pentru un gând

 

Părintele Efrem Katunakiotul povestea: „Mai demult era la Mănăstirea Dionisiu un ieromonah foarte virtuos. Întotdeauna liturghisea cu multă simțire și lacrimi lăuntrice.

Odată a venit la mănăstire Mitropolitul Pireului și văzând pe acel preot cum liturghisea, s-a gândit: «Un astfel de preot de-aș avea, câtă lume nu ar ajuta!».

Îi spune așadar egumenului Gavriil:

– Părinte stareț, nu-mi dai pe cutare preot pentru mitropolie?

– Preasfințite, cum să vi-l dau? Acesta a venit să se facă călugăr. De altfel, nu am puterea de a-l trimite în afara Sfântului Munte.

– Da, Gheronda, dar știi câtă lume va ajuta un astfel de preot? insista episcopul. Sfinția ta numai să dai binecuvântare.

– De vreme ce spuneți Preasfinția Voastră, să fie binecuvântat! Dar trebuie să-l întrebăm și pe el dacă vrea.

L-au strigat, iar arhiereul i-a spus:

– Ascultă, părinte. Egumenul a dat binecuvântare să te iau jos (în Mitropolia Pireului n.tr.). Sfinția ta ce spui? Este nevoie să faci ascultare de Biserică.

 Ieromonahul s-a supus și a mers cu mitropolitul în Pireu, iar acesta l-a făcut duhovnic. Liturghisea cu simțire și spovedea. În cea de-a douăzecea zi de când se afla la Pireu a venit o femeie să se spovedească, care i-a spus că este foarte mâhnită fiindcă nu avea copii, deși era căsătorită de mai mulți ani. Atunci îndată a trecut prin mintea evlaviosului preot un gând trupesc. L-a primit, dar a simțit tot atunci că Harul lui Dumnezeu l-a părăsit. A doua zi a plecat spre Sfântul Munte plin de căință. Timp de douăzeci de zile întreaga Mănăstire Dionisiu răsuna de tânguirea preotului. În cea de-a douăzeci și una zi, din prea multa sa întristare, preotul a plecat spre Cer, lăsându-i pe toți uimiți și plini de frământare lăuntrică”.

Poate că Dumnezeu a iconomisit astfel mântuirea lui, dându-i același număr de zile de pocăință în locul său de metanie. Ca și iubitor de curăție s-a pocăit sincer și cu prisosință pentru gândul pe care l-a primit.

[1] Kathisma – O chilie dependentă unei mănăstiri, aflată în apropierea acesteia. 

Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită“. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu

Răbdare mucenicească cu bucurie