/ Provocări contemporane / Rugăciunea pentru cei adormiți ajută

Rugăciunea pentru cei adormiți ajută

Rugăciunea pentru cei adormiți ajută

La Mănăstirea Sfântului Pavel era un bătrânel, pe nume Constantin, din Kefalonia. Tot acolo mai era și un alt bătrânel, tot kefalonit și el, din Pirghi, care se numea Dimitrie, iar mama lui Maria. Odată a primit scrisoare că a murit mama lui. Pe atunci nu aveau telefoane.
Merge așadar la părintele Constantin și îi spune:
– Părinte Constantin, te rog fierbinte, fă un șirag de metanii, un sărindar (adică patruzeci de zile) pentru mama mea.
– Voi face, răspunde acela. Să fie binecuvântat!
Acesta era nevoitor, toată noaptea se ruga cu metanierul.
Când s-au împlinit cele patruzeci de zile, așa cum stătea în chilia sa și rostea rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe roaba Ta, Maria”, vede deodată o femeie că intră în chilia sa (era Maria, cea care adormise) și îi spune cu multă cuviință:
– Binecuvântați, Gheronda!
– Domnul! Cum de te-ai aflat aici?
– Nu te tulbura, Gheronda, fiindcă Dumnezeu m-a trimis.
– Și ce dorești?
– Nu vreau nimic, doar am venit să-ți mulțumesc, căci aceste șiraguri de rugăciuni pe care le-ai făcut pentru mine, mult m-au folosit și sufletul meu a aflat odihnă. Îți mulțumesc, Gheronda, îți mulțumesc.
Și îndată s-a făcut nevăzută.

Schima monahală care nu se șterge

Bătrânul Macarie s-a născut în Argos în anul 1892. A fost tuns monah la Mănăstirea Grigoriu, dar apoi ispititorul a reușit să-l scoată din metania sa în lume și s-a căsătorit. A dobândit și un copilaș. Trăia așadar în uitare de făgăduințele sale, până într-o zi când Dumnezeu i-a arătat un semn, iar el s-a cutremurat.
Jucându-se într-o zi cu copilașul său, acela l-a întrebat cu nevinovăție:
– Tăticule, ce sunt acelea roșii pe care le ai pe piept?
Părintele s-a uitat la cămașa sa albă și l-a întrebat cu uimire pe micuț:Rugăciunea pentru cei adormiți ajută
– Care roșii, copilașul meu? Ce vezi?
– Uite, crucea asta roșie cu literele… Ce este?
Speriat se uită din nou la piept și atunci a înțeles că micuțul văzuse Harul Schimei Mari.
S-a cutremurat mai ales de faptul că Harul și dragostea lui Dumnezeu nu-l părăsiseră, în ciuda faptului că el se lepădase de Schimă. Atunci îndată s-a pocăit și, așa cum se juca cu micuțul său, l-a îmbrățișat și îndată a plecat spre Sfântul Munte.
S-a întors la metania sa, unde s-a făcut pildă de pocăință. Toți cei care l-au cunoscut au fost impresionați de seriozitatea lui cea plină de blândețe, de interiorizarea sa, de tăcerea sa, de noblețea caracterului și dragostea pe care și-o manifesta în faptă la Arhondaric.
A trăit în mănăstire mulți ani și a adormit în anul 1975, lăsând amintirea unui monah virtuos, care s-a făcut pildă de pocăință.

Smerenia cea multă a egumenului

Odată egumenul Atanasie al Mănăstirii Grigoriu se afla la stăreție cu un monah. Acest monah era foarte mânios și în acea discuție, ca să-și impună părerea sa, l-a pălmuit pe egumen. Atunci s-a arătat măreția virtuții egumenului. Nu a arătat nici o împotrivire, nici nu s-a mâniat, nici nu a spus nimic. Ci în deplină pace și-a luat cârja sa stărețească/bastonul său de egumen și s-a dus în biserică – începuse Vecernia – și egumenul a cântat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
De atunci nici nu a spus nimic, nici nu a luat vreo măsură împotriva lui, în timp ce ca egumen putea chiar să-l și izgonească din mănăstire. Nici măcar o simplă observație nu i-a făcut, ci numai s-a rugat fierbinte pentru el.
Astfel, după ani de zile, când acel monah a ajuns la cele mai de pe urmă ale sale, Hristos și Maica Domnului nu l-au părăsit pentru că avea patima mâniei, fiindcă ajutase mult mănăstirea sa și Sfântul Munte. A venit cu pocăință și umilință și a cerut să-l vadă pe egumen. I-a făcut cu zdrobire metanie și a cerut să-l ierte pentru că îndrăznise să ridice mâna sa ca să-l lovească.
Atunci părintele Atanasie i-a spus cu scopul de a-i pricinui folos:
– Părintele meu, toată viața ta te-ai nevoit să zidești pereți și metoace. Bune sunt toate acestea. Dar pentru această clipă în care te afli acum, ai făcut vreo pregătire?
– Iartă-mă, iartă-mă, spunea monahul și plângea nemângâiat.
– Eu te-am iertat atunci imediat. Dar acum bine ai făcut că m-ai chemat, ca să-ți citesc rugăciunea de iertare.
Astfel a adormit cu pocăință, în pace și a avut un sfârșit bun.

S-a încredințat lăuntric să rămână la metania sa

Un bătrân a povestit: „După ce am devenit monah vedeam unele lucruri la metania mea și nu mă odihneam, deși voiam să plec. Dar de trei ori am fost împiedicat, iar la sfârșit am înțeles că voia lui Dumnezeu era să rămân la metania mea.
Prima dată am cerut sfat de la doi bătrânei. M-au întrebat dacă sunt schimonah, iar când le-am spus că sunt, mi-au răspuns: „Nu poți să pleci de la metania ta, doar dacă dorești o viață mai înaltă”. M-am gândit că nu pot să duc o viață mai înaltă și m-am întors.
După doi ani de zile au început din nou să mă războiască gândurile de plecare, iar eu am mers să cer sfatul unui duhovnic înzestrat cu darul discernământului. Acesta mi-a spus: „Socoți un lucru mic acela de a pleca de la metania ta? ”. Atunci m-am simțit ca și cum aș fi plecat de la casa mea părintească. De aceea m-am întors înapoi.
Au trecut cinci-șase ani și din nou mi-a venit același război al gândurilor de plecare. Într-una din acele zile în care aveam război puternic, am văzut în vis că mă aflam într-un loc foarte întins. La marginile acelui loc se aflau două porți foarte mari, uriașe. În afara porții se vedeau stele, iar în jos era o prăpastie adâncă, abis. Cel care cădea jos, se pierdea.
Erau doi portari tineri, foarte cuviincioși, ce arătau să fi avut vreo 20 ani. Erau pregătiți să închidă porțile și eu tremuram, fiindcă sunt păcătos, temându-mă ca nu cumva să-mi spună că nu sunt pentru înăuntru și să mă scoată afară și să mă arunce în abis. Aceia însă nu vorbeau; au închis porțile, iar pe mine m-au lăsat înăuntru. Simțeam multă bucurie și atunci m-am trezit. Aveam însă încredințarea lăuntrică că în afara porților pocăinței aveam să mă pierd și că Dumnezeu vrea să rămân.
Astfel am rămas și de atunci mi-au plecat gândurile de plecare, dar îndată au început atacurile celui viclean. De vreme ce nu a reușit să mă scoată din locul meu de metanie, se arăta înaintea mea păros ca un cimpanzeu; mă ispitea și mă amenința.
Un oarecare duhovnic, căruia i-am povestit toate acestea, mi-a spus că Dumnezeu vrea ca eu să rămân și că afară mă pierdeam”.

Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită“. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu

Rugăciunea pentru cei adormiți ajută