/ Sfinţi şi Cuvioşi - Mărturii / Impresii din cartea „ Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor ”.

Impresii din cartea „ Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor ”.

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul

 

 

Mărturia Î.P.S. Ierotei,

 Mitropolitul Nafpactului şi Sfântului Vlasie

 

 Sfântul Maxim Mărturisitorul avea să scrie că Sfântul Duh lucrează curăţia celor care sunt vrednici de curăţie, prin frică, evlavie şi cunoaştere. De asemenea, dăruieşte lumina cunoaşterii făpturilor celor care sunt vrednice de lumină, prin putere, voinţă şi prudenţă. Iar desăvârşirea o dăruieşte celor care sunt vrednici de îndumnezeire, prin înţelepciunea cea prealuminoasă, simplă şi deplină.

Pururea pomenitul Stareţ a fost vrednic de curăţie, luminare şi îndumnezeire şi, de aceea, Dumnezeu i-a dăruit toate bunătăţile acestor stări binecuvântate, astfel încât s-a arătat un părinte duhovnicesc care i‑a ajutat pe oameni în felurite chipuri, cu cuvântul şi cu tăcerea, cu rugăciunea şi cu minunile. De aceea, şi cel care citeşte cuvintele lui le simte ca pe nişte cuvinte de înţelepciune care creează reînnoiri şi revi­zuiri în viaţa sa personală.

 Citind cartea („Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”), oricine poate vedea un stareţ ascet văzător de Dumnezeu, care a trecut prin toate stadiile vieţii duhovniceşti, cum sunt supunerea, neagoniseala, ascultarea mucenicească, nevoinţa îndelungată, curăţia inimii, luminarea minţii, rugăciunea inimii, experienţa vederii lui Dumnezeu, dragostea pentru Dumnezeu. De asemenea, poate vedea un monah cu mărimea de suflet şi cu vioiciunea duhovnicească dezvoltate la gradul cel mai înalt, din care pricină el însuşi le cerea mereu creştinilor să dobândească aceste virtuţi.

Acest binecuvântat Stareţ a trăit tot felul de stări. El a cunoscut ispitele şi atacurile diavolilor, care îl pizmuiau pentru starea duhovnicească înaltă la care a ajuns. Diavolii i se arătau de multe ori pentru a-i pri­­­cinui confuzie şi a-i face rău, însă omul lui   Dumnezeu îi înfrunta, cu puterea Duhului Sfânt, cu adâncă smerenie şi înţelepciune duhovnicească.

Stareţul era conştient de ceea ce este Biserica. Adică era conştient că ea este comuniunea cu sfinţii întru Hristos. El a văzut pe îngerul care i-a adus hrană, l-a văzut pe îngerul său păzitor care îl slujea atunci când avea nevoie. A văzut sfinţi, cum ar fi Sfinţii Trei Ierarhi, Sfânta Ecaterina, Sfântul Ioan Teologul, ceata Cuvioşilor Părinţi, Sfântul Isaac Sirul, Sfânta Eufimia, Sfântul Pantelimon, Sfântul Luchi­lian, Sfântul Arsenie şi alţii. Odată, i s-a arătat un sfânt în lumină, iar când l-a întrebat, acela i-a răspuns că este Sfântul Vlasie din Sclavena. Altă dată s-a învrednicit de o cercetare a Maicii Domnului în timpul nopţii. Apoi a văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb. În repetate rânduri a primit afecţiunea ei maternă, a vorbit cu ea şi a primit hrană din preacuratele ei mâini. Pe Maica Domnului o avea drept mamă, iar pe Sfânta Eufimia soră.

Odată a trăit în chip simţit harul lui Dumnezeu. Acesta l-a întărit şi l-a sprijinit duhovniceşte timp de zece ani. Se nevoia cu rugăciunea inimii şi adeseori mintea lui era răpită în contemplaţie. A văzut lumina necreată, care, aşa cum spunea el, era „mai puternică decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea stră­lucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea palidă, lipsită de strălucire, aşa cum este lumina atunci când este lună plină. Am văzut mult timp acea lumină. După aceea, când ea a dispărut şi harul s-a micşorat, atunci nu am mai simţit nici o mângâiere sau bucurie”. Atât de înaltă a fost acea trăire binecuvântată, încât atunci când a luat sfârşit şi a trebuit să mănânce, să bea sau să facă lucru de mână, se simţea ca „un animal”. S-a învrednicit să-L vadă şi pe Hristos Însuşi, încă de la vârsta de cinci­sprezece ani. Despre o altă experienţă dumnezeiască povesteşte el însuşi: „Deodată peretele chiliei mele a dispărut şi L-am văzut pe Hristos în lumină, la o distanţă de vreo şase metri”. A simţit Sfânta Împărtăşanie ca Trup al lui Hristos.

Stareţul Paisie avea toate însuşirile proorocilor şi ale marilor bărbaţi cuvioşi. Pe toate le vedea curat. A văzut sufletul bătrânului Filaret românul în clipa în care urca la cer ca „un copilaş de doisprezece ani, într-o lumină cerească”.

În toată viaţa sa, el a trăit toată dogmatica Bisericii (teologia, hristologia, eclesiologia, demonologia, eshatologia).

Tradiţia ortodoxă isihastă despre curăţie, luminare şi îndumnezeire este fundamentul dogmelor Bisericii Ortodoxe, de vreme ce prin lucrarea curăţitoare a lui Dumnezeu omul se curăţeşte de puterile demonice, prin lucrarea luminătoare dobândeşte po­menirea neîncetată a Lui, iar prin lucrarea de îndumnezeire are o comuniune personală cu El, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, trăieşte Biserica ca Trup al lui Hristos şi ca pe o comuniune îndumnezeitoare. Aşadar, unul ca acesta devine dascăl al Bisericii, expresia vie a teologiei lucrătoare.

Numai aşa se explică învăţăturile insuflate de Dumnezeu ale Stareţului şi harisma deosebirii duhurilor, prin care distingea dumnezeiescul de diavolesc, lucru pe care îl cere adevărata teologie. Vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor, făcea minuni multe şi mari şi, povăţuit fiind de Duhul Sfânt, pricinuia schimbări duhovniceşti în cei cu care vorbea.

Pururea pomenitul Stareţ a făcut, pentru dragostea lui Hristos, o asceză mare, jertfe peste măsura firii omeneşti. Şi de aceea Dumnezeu l-a umplut de bogatele Sale daruri, căci el răsplăteşte din belşug pe fiii Săi mărinimoşi.

Stareţul şi-a curăţat partea raţională a sufletului său, pentru care a primit de la Duhul Sfânt înţelepciunea şi cunoaşterea raţiunilor lucrurilor. Pentru aceasta cuvântul său atrăgea pe cei care îl ascultau. De asemenea, el trăia cele viitoare şi ascunse, pentru care a primit darul credinţei lucrătoare în Dumnezeu şi şi-a sporit iubirea pentru aproapele, jertfindu-se zilnic pentru întreaga familie a lui Adam. Pentru aceasta a primit darul tămăduirilor.

Şi, fiindcă în cartea aceasta pe care o comentăm se consemnează diferite fapte minunate ale Stareţului Paisie, trebuie să subliniem faptul că toate cele săvârşite de el erau consecinţe fireşti ale darului Sfântului Duh, care i s-a dat pe măsura harismei iubirii aproapelui. Marea lui dragoste faţă de cei vii şi de cei morţi, care se manifesta prin rugăciunea neîncetată şi prin slujirea jertfelnică şi chiar muce­nicească, a fost transformată de către Duhul Sfânt în darul facerii de minuni.

 Văzător, cuvios, mucenic

Pe proorocii Vechiului Testament poporul îi numea văzători, aşa cum l-a numit pe proorocul Samuil, deoarece aveau ochi duhovniceşti cu care vedeau bolile sufleteşti ale oamenilor, aveau o neîncetată co­muni­une cu Dumnezeu, vedeau viitoarea întrupare a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Un astfel de „văzător” a fost, aşa cum l-am cunoscut personal, şi Stareţul Paisie.

Biografia sa duhovnicească ne aduce aminte de marii asceţi ai Bisericii primare. Trupul său neputincios a rezistat la o astfel de asceză pentru că a primit har de la Dumnezeu. A făcut mari „nebunii” duhovniceşti pentru dragostea lui Hristos, nevoin­du-se mai presus de putere, cu priveghere, post, metanii, mers pe jos, zăvorâre în peşteri, şedere în scorburi de stejar, coborâre în prăpăstii pentru liniştire, lipsă, liniştire deplină, rugăciune îndurerată pentru toată lumea, iubirea aproapelui, întâlnire cu urşii şi purtarea politicoasă cu ei, netemere de lucrurile care pricinuiesc frică. În pustiul Sinaiului nu purta încălţăminte şi de aceea „i se tăiaseră călcâiele şi curgea sânge”. Uneori se purta ca un nebun pentru Hristos, iar alteori ca un dascăl înţelept. Unele fapte muceniceşti mi le-a povestit el însuşi, ca de pildă cum a înfruntat ispita „aprinderii trupeşti” la Sfânta Mănăstire Stomio din Koniţa. Mi-a arătat chiar şi cicatricele de la rănile pe care şi le făcuse la picior, care dau mărturie despre aceasta.

În ciuda marii lui nevoinţe, a supunerii sinelui la astfel de „nebunii” pentru Hristos, era tot numai inimă, răspândea mângâiere şi compătimire pentru cei îndureraţi, adeseori îi înveselea pe ceilalţi prin umorul său caracteristic, avea o inimă plină de gingăşie şi sensibilitate, era o neîncetată însorire duhovnicească, un amurg lin de toamnă. Însă, atunci când o cereau nevoile pastorale, era aspru, dar asprimea o unea cu inima de mamă.

În general, acest Stareţ binecuvântat „s-a topit pe sine în asceză şi a odihnit duhovniceşte pe tot omul. Suferea el însuşi pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar, în acelaşi timp, le transmitea bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu sfinţii, se întreţinea cu animalele sălbatice şi îi ajuta duhovniceşte pe oameni”.

Aşa cum viaţa sa a fost minunată, la fel de minunată a fost şi adormirea sa, cea cuvioasă şi muce­nicească. Deosebit de folositoare este şi convorbirea cu medicul său, ce a avut loc cu şapte zile înainte de adormirea sa. Când medicul i-a spus: „Gheronda, dar ficatul sfinţiei voastre s-a umflat şi vă doare pentru că a făcut o metastază înfricoşătoare”, el a zâmbit şi i-a spus: „Dar acesta este mândria mea. Nu te mâhni! Acesta m-a ţinut până la şaptezeci de ani şi tot acesta mă trimite acum, cât se poate de repede, acolo unde trebuie să merg. Nu te mâhni pentru aceasta, sunt foarte bine”. Această înfruntare arată că Stareţul depăşise frica morţii.

Spre sfârşitul vieţii sale „voia să fie singur, să se roage nerăspândit şi să se pregătească mai bine pentru plecarea sa”. În ultima noapte a trăit experienţa mucenicilor. În durerile sale o chema pe Maica Domnului spunând: „Măicuţa mea cea dulce!” Timp de două ore şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit, a spus cu o voce stinsă: „Mucenicie, adevărată mucenicie…”. Apoi a adormit în pace.

Deosebit de semnificativ este „Testamentul duhovnicesc al Stareţului”, (pagina 682 a cărţii „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”), care a fost aflat după moartea sa în Chilia „Panaguda” şi care arată maturitatea sa duhovnicească şi teologică. În acest mic text autograf se vede prihănirea sa de sine, atunci când compară propria persoană cu înălţimea vieţii duhovniceşti, cu petrecerea cea din ceruri, pe care s-a învrednicit să o trăiască şi să o vadă. De aceea a scris despre ea cu adâncă smerenie. Simplitatea cuvântului său dezvăluie maturitatea sa duhovnicească.

Datorită legăturii strânse pe care am avut-o cu pururea pomenitul Stareţ, mi s-a format convingerea că el a îmbinat întru sine harismele proorocilor Vechiului Testament cu cele ale bărbaţilor sfinţi ai Noului Testament.

Dintre drepţii Vechiului Testament, Stareţul Paisie îşi amintea de Proorocul Ilie, ca unul ce era deopotrivă în asceză, în comuniunea vie cu Dumnezeu, în petrecerea în peşteră şi în hrana pe care o primea de la corb, în rugăciunea purtătoare de foc unită cu înco­voierea trupului, în râvna sa pentru Dumnezeu şi dra­gostea pentru popor, născute din dorinţa de a‑l întoar­ce la credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Într‑adevăr, multe evenimente din viaţa pururea pomenitului Stareţ Paisie sunt asemănătoare cu cele trăite de Proorocul Ilie.

Dintre Sfinţii Bisericii noastre, Stareţul îmi amin­teşte de doi mari asceţi. De Avva Pimen, cu care se asemăna în asceza şi dragostea sa faţă de oameni şi de Sfântul Cosma Etolianul în simplitatea, minunile şi slujirea sa apostolică plină de lepădare de sine. Dar şi evlavia poporului arătată Părintelui Paisie este aceeaşi cu cea pe care oamenii o aveau faţă de Avva Pimen şi de Sfântul Cosma Etolianul.

L-am cunoscut pe Stareţ ca „văzător”, cuvios şi mucenic şi de aceea dăm mărturie pentru sfinţenia lui.

Părintele Paisie este una dintre personalităţile cele pe care le-am întâlnit în calea căutării unei vieţi duhovniceşti autentice, după dezamăgirea pe care mi-au pricinuit-o studiile teologice raţionaliste. Iar aceste binecuvântate personalităţi mi-au pricinuit un simţământ deosebit.

Simt o profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit să întâlnesc acest chip cuvios. Pe pururea pomenitul Stareţ Paisie l-am ascultat vorbind şi învăţând cele mai adânci taine ale vieţii duhovniceşti, l-am simţit ca pe o adevărată teologie vie, m-am rugat împreună cu el în timpul privegherilor îndelungate, l-am ascultat cum cânta, am mers împreună cu el ore întregi de la Mănăstirea Simonos Petras până la Chilia sa Panaguda de lângă Careia, am dormit sau mai degrabă am privegheat la chilia sa, unde l-am auzit rugându-se toată noaptea, m-a ajutat în momentele critice ale vieţii mele, m-a aşteptat cu dragoste pe un deal departe de chilia sa şi mi-a arătat cărarea ca să merg acolo unde se afla el, şi nu la chilia sa spre care mă îndreptam, şi multe altele.

Stareţul Paisie trăia în Biserica Biruitoare încă din viaţa aceasta, iar acum se desfătează de ea mult mai mult. Simt nevoia să-i cer mijlocirile pentru slujirea mea pastorală şi mântuirea sufletului meu, deoa­rece are multă îndrăzneală la Dumnezeu. Aş putea să repet ceea ce a spus un oarecare monah despre sfântul său Stareţ în ziua înmormântării lui: „Nu mă mâhnesc pentru adormirea lui, ci mă bucur pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu astăzi s-a numărat un om pe care l-am cunoscut şi care m-a iubit mult, un om al meu”. Şi noi ne bucurăm pentru că oamenii care ne-au iubit cu adevărat şi au odihnit duhul nostru, „oamenii noştri”, cum ar fi Părintele Paisie, Părintele Efrem, Părintele Sofronie, episcopul Calinic al Edesei şi alţii sunt mădularele Bisericii celor întâi născuţi în ceruri.

Trebuie să citim cu atenţie cartea „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, pentru a dobândi o simţire curată a vieţii duhovniceşti, să înţelegem în ce constă mărimea de suflet şi vioiciunea de care era insuflat Stareţul Paisie, să vedem exact ce înseamnă Biserica Ortodoxă, cum devine cineva mădular al Bisericii, ce este în realitate curăţirea de patimi, iluminarea şi îndumnezeirea, astfel încât să ne vindecăm de boala contemporană incurabilă a babiloniei teologice şi a confuziei cuvântului teologic.

Cu pururea pomenitul Părinte Paisie am păstrat o legătură îndelungată. Multe din cuvintele lui nu mi le pot aminti în amănunt, însă mi-a rămas în memorie marea lui personalitate. Înlăuntrul meu s-a format icoana unui cuvios ascet din secolul al IV‑lea. Nu am încercat să memorez fraze de-ale lui, pentru că mi-a rămas înlăuntrul inimii întreaga lui existenţă. De aceea, pentru mine, Părintele Paisie este un sfânt, dincolo de toate cele pe care le-a făcut şi le-a spus.

De multe ori, atunci când îl întâlneam, îmi era de ajuns să-l privesc, să-l simt şi să-l las să se exprime liber. Nu făceam însemnări, deoarece îl consideram o carte deschisă, care încet-încet intra în inima mea. Era o carte fără multe cuvinte, fără însemnări. Acesta este sentimentul pe care îl am până astăzi. Am cunoscut un om binecuvântat, un om harismatic, un om al lui Dumnezeu. Am simţit ce înseamnă calitatea vieţii duhovniceşti, care se manifestă ca lucrare şi legătură duhovnicească.

La privegherea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel s-a săvârşit tunderea unui monah. L-am văzut pe Părintele Paisie şezând cu smerenie şi evlavie în strană şi rugându-se toată noaptea. Îmi va rămâne neuitată clipa când l-am chemat să cânte psalmul: „Mărturisiţi-vă Domnului…” (Ps. 135). Încă mai răsună în urechile mele psalmodia pe glasul patru, aşa cum se cânta în Farasa, cântată de vocea sa subţire şi plină de umilinţă, o voce care nu ieşea din gura sa, ci din inimă. În acel timp, în Biserica Sfintei Mănăstiri stăpânea o desăvârşită linişte şi o atmosferă plină de umilinţă.

Odată l-am vizitat la Chilia Sfintei Cruci şi l-am găsit pregătindu-se de plecare. Voia să meargă la o priveghere la Mănăstirea Stavronikita. M-a luat împre­ună cu el, iar pe drum am discutat despre diferite subiecte referitoare la viaţa duhovnicească. La un mo­ment dat, l-am întrebat despre legătura ce există între Dumnezeu şi creaţie. După ce mi-a spus câteva lucruri, s-a apropiat de o plantă, a apucat cu gingăşie cu mâna sa o frunză verde şi, aplecându-se, a sărutat-o. Apoi mi-a spus:

– Noi sărutăm rasa Sfântului Nectarie, care a aparţinut Sfântului şi a luat putere de la el. Însă cu mult mai mult trebuie să sărutăm frunzuliţele şi crea­ţia, care are înăuntrul ei puterea lui Dumnezeu.

Într-un mod simplu mi-a arătat teologia „raţiunilor fiinţelor”, a puterii lui Dumnezeu creatoare şi dătătoare de viaţă, care există în toată creaţia.

Odată, când l-am întrebat cum trebuie să trăim în Biserică, mi-a răspuns cu simplitate:

– Să-i simţim pe sfinţi şi pe îngeri alături de noi.

Apoi a adăugat:

– De multe ori îl văd alături de mine pe îngerul meu păzitor şi îl sărut.

Părintele Paisie îl cinstea mult pe stareţul meu, mitropolitul Calinic al Edesei. Într-una din vizitele mele la Panaguda, i-am spus Stareţului despre clevetirile care au fost scrise împotriva mitropolitului. Atunci am văzut cum au început să-i curgă lacrimi din ochi. Apoi mi-a spus:

– Toţi cei care sunt nedreptăţiţi sunt foarte iubiţi de Dumnezeu. Aceştia sunt copiii Lui. Însă vai de oamenii duhovniceşti care nu-i iau partea şi nu îl susţin. Vor da seama de aceasta în ziua Judecăţii.

El îi iubea mult pe cei care erau clevetiţi şi nedreptăţiţi, dar sufereau nedreptatea.

Odată l-am vizitat pe Părintele Paisie împreună cu un student la Teologie, care se afla la o vârstă critică. Când l-a întrebat despre studiile lui, studentul i-a răspuns cu nepăsare despre o lucrare legată de creaţia omului. La un moment dat i-a spus Părintelui Paisie:

– Odată, Dumnezeu, neavând ce face, i-a creat pe Adam şi pe Eva, ca să-I treacă timpul.

Atunci am văzut pe Părintele Paisie cum a ridicat fulgerător mâna şi i-a dat aceluia o palmă puternică. Studentul s-a pierdut, a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. Apoi a început să plângă cu suspine ca un copil mic. Părintele Paisie l-a privit, dar nu a spus nimic, ci l-a lăsat să plângă. După o vreme l-a întrebat:

– Binecuvântatule, ce sunt cele pe care le-ai spus? Vino cu mine!

Atunci l-a luat de mână, ca mama pe copilul mic, l-a dus la chiuvetă şi i-a spus:

– Spală-ţi faţa!

Apoi i-a dat un prosop ca să se şteargă pe faţă, după care a început cu gingăşie şi multă dragoste să-i arate greşeala şi să-i spună că nu trebuie să vorbim necuviincios despre Dumnezeu şi despre lucrarea Sa. I-a scris chiar şi o dedicaţie plină de har pe o carte şi i-a dat-o. Este de prisos să mai spun că eu am urmărit această scenă fără glas şi plin de uimire.

Atunci când îl vizitam pe Stareţ, după sfaturile pe care mi le dădea, referitoare la viaţa mea personală, îl întrebam şi despre unele probleme pe care le înfruntam cu fiii mei duhovniceşti. I-am spus despre un copil care era foarte zburdalnic şi încăpăţânat şi l-am rugat să mă sfătuiască cum să mă port cu el. Iar el mi-a dat un răspuns care m-a dezarmat:

– Să faci ceea ce face cărăuşul cu catârul! Să ţii bine frâiele şi să stai departe ca să nu te lovească cu piciorul!

Atunci când îmi amintesc de acest chip sfinţit, mă emoţionez, lăcrimez şi mă rog.

Să avem parte de binecuvântarea sa!

 

Fragment din cartea lui Nicolae Zurnazoglu, „Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor”. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura «Evanghelismos», Bucureşti, 2006.

Impresii din cartea „ Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor ”.