/ Sfinţi şi Cuvioşi / Părintele Grigorie duhovnicul

Părintele Grigorie duhovnicul

Părintele Grigorie duhovniculAcesta s-a născut în istoricul Mesolonghi și a fost unul din copiii care s-au izbăvit din eroicul exod care s-a petrecut în Mesolonghi. Numele său de familie era Manolatos, după cât se pare de origine din insula Kefalonia. A venit și s-a făcut monah la Noul Schit, la Chilia Sfântului Spiridon, unde a și devenit preot. Pentru virtutea lui a fost recomandat de părinții din schit mănăstirii suverane și a fost hirotesit duhovnic. Apoi a mers în pelerinaj la Ierusalim. Pentru câțiva ani a viețuit și la Chilia Cinstitului Înaintemergător de la Schitul Sfintei Ana.

Pe la mijlocul deceniului 1840-50 a plecat la Schitul Sfânta Ana – Mică pentru o viață duhovnicească mai înaltă și a luat Chilia Adormirii Maicii Domnului. Obștea sa era alcătuită din ieromonahii Cozma și Damian.

Rânduiala lor era neîncălcata săvârșire a slujbelor și a zilnicei dumnezeiești Liturghii. În fiecare Duminică făceau priveghere împreună cu părinții din vecinătate, când la o chilie, când la alta. Acea regiune a Sfintei Ana era pe atunci foarte liniștită, săracă și lipsită de apă. Dar aceste greutăți erau depășite de râvna părinților pentru viața ascetică. În obștea părintelui Grigorie aveau ca rucodelie împletitul flanelelor și ciorapilor. Întrețineau și o mică grădiniță pentru a avea cele de nevoie.

Trăiau o viață isihastă și ascetică, fără răspândiri/împrăștieri și îndeletniciri. Puținii vizitatori care ajungeau până la coliba lor, veneau ca să se mărturisească la părintele Grigorie, care deja dobândise faima de duhovnic virtuos și plin de discernământ. S-a distins ca duhovnic și avea niște principii severe. Îi privea pe părinții care se spovedeau prin prisma ascezei, de aceea și era aspru și cerea acrivie și desăvârșire. Avea putere și cunoaștere duhovnicească. Era un postitor aspru; niciodată nu a dezlegat la untdelemn Miercurea și Vinerea, nici măcar în sărbători sau în Săptămâna Luminată. Era blând, foarte tăcut, impunător, sufletul său fiind plin de strălucirea Harului. Știa carte puțină, dar datorită studiului neîncetat al Scripturilor și scrierilor ascetice, a dobândit cunoștințe duhovnicești.

Avea multă experiență și de aceea rezolva orice situație dificilă, dând medicamentele cele duhovnicești cele mai potrivite, ca un medic iscusit ce era. Avea și un deosebit Har al străvederii în ce privește gândurile părinților și vedeniile lor.

Odată a mers ieromonahul Daniil de la Chilia Sfinților Arhangheli și a mărturisit părintelui Grigorie că i-a văzut în vedenie pe Sfinții Trei Ierarhi. De îndată ce i-a văzut, a căzut înaintea lor ca să li se închine, dar Sfântul Vasilie cel Mare i-a cerut să se închine degetului celui mare de la piciorul său. Duhovnicul, după ce l-a ascultat, cu privirea străvăzătoare pe care o avea, a cunoscut înșelarea și i-a spus: „Te-ai închinat unui mare diavol, părintele meu, căci dacă ar fi fost Sfântul Vasilie cel Mare, nu ți-ar fi spus să te închini degetului de la piciorul său”.

La părintele Grigorie se mărturisea și isihastul Calinic. Odată se apropia hramul Chiliei și a întrebat pe duhovnic dacă îngăduie să pună pe masă untdelemn, deoarece sărbătoarea cădea într-o zi de Miercuri. Iar el i-a răspuns: „Pustnicii întotdeauna postesc. Nu fac deosebire dacă este hram sau nu”. Și astfel au mâncat fără untdelemn la masa de hram.Părintele Grigorie duhovnicul

Ucenicul bătrânului Calinic adeseori mergea la Dafni pentru a duce corespondența Starețului său. Adeseori era nevoit să facă slujba pe drum cu șiragul de metanii. Avea însă gânduri de îndoială dacă astfel de slujbă este primită. L-au întrebat pe duhovnicul lor, părintele Grigorie, care l-a întrebat într-un mod practic:

– Dacă ai fi găsit în drumul spre Dafni un portofel și l-ai fi luat, acesta ar fi fost furt?

– Ei, desigur. Ar fi fost păcat și ar fi trebuit să-l mărturisesc.

– De vreme ce acest lucru rău pe care l-ai fi făcut pe drum, este socotit rău și te vatămă, oare slujba pe care o faci pe drum nu este primită? Desigur că este primită și să nu mai ai gânduri (de îndoială n.tr.).

Și într-adevăr, odată cu răspunsul duhovnicului ucenicul s-a liniștit, iar gândurile care-l chinuiau au plecat.

Odată a venit un tâlHar înfricoșător, căpitan-Gheorgakis, la Mănăstirea Iviron. Voia să se împărtășească, iar dacă nu îi era îngăduit, amenința că va arde mănăstirea. Părinții s-au aflat în nedumerire și pentru aceasta l-au chemat pe părintele Grigorie. Acesta, cu tactul și cu Harul pe care-l avea, l-a liniștit, l-a sfătuit, iar acela urmând sfaturile lui, s-a mărturisit mai întâi, a postit și după aceea s-a împărtășit. Și astfel și-a schimbat viața.

Părintele Grigorie a mers odată la bazarul din Karyes pentru a-și vinde rucodelia sa. L-a așezat înaintea sa, și-a tras fesul pe ochi și plecând capul, a început să rostească Rugăciunea lui Iisus. Atunci a trecut pe acolo surghiunitul Patriarh Ioachim al III – lea. L-a văzut pe Stareț adăpostit sub acoperișul Cimitirului, tinând metania sa și avându-și privirea în pământ. L-a impresionat și de aceea a întrebat ca să afle cine era acela. S-a bucurat când a auzit că era vestitul duhovnic Grigorie. S-a apropiat de el și l-a întrebat:

– Sfinția Ta, Părinte, nu îți prezinți rucodelia ta? Privește în jur ca să găsești vreun client căruia să i-o vinzi.

– Prea Fericite, cel care are nevoie de rucodelia mea poate să vină să o vadă și să o ia. Nu este nevoie să caut, i-a răspuns fără să-l privească pe Patriarh.

– Nu am venit, Părinte duhovnic, ca să te ispitesc, ci am venit ca să-ți spun că într-o zi voi veni ca să te vizitez.

– Vă mulțumesc, Prea Fericite, dar să nu faceți această osteneală, fiindcă coliba mea este foarte mică și scundă și, din nefericire, nu încape patriarhi.

– Nu-i nimic dacă e scundă. Mă voi pleca și voi încăpea.

– Dacă v-ați fi plecat, nu ați fost aici, surghiunit. Ci ați fi fost la Constantinopol, pe tron.

Aceasta a spus-o, înțelegând semeția și caracterul dificil al acestui mare Patriarh.

Patriarhul s-a minunat de răspunsul scurt și atât de potrivit al părintelui Grigorie, iar cunoștința cu el a constituit un prag important în viața Patriarhului. Și într-adevăr, l-a cercetat la Sfânta Ana Mică, după care, luându-l ca duhovnic, mergea adeseori la el. Spunea că părintele Grigorie este stâlp al virtuții și al viețuirii monahale. I-a dăruit vase liturgice, cărți bisericești și alte obiecte de uz casnic, cum ar fi farfurii, paHare, căni. Toate acestea, datorită lipsei celorlalte chilii, părinții din împrejurimi le împrumutau pentru hramurile lor.

Odată a trecut pe la părintele Grigorie un episcop chemat să participe la hramul Lavrei. A cerut să se mărturisească, dar părintele Grigorie, care cu privirea sa străvăzătoare a văzut că avea impediment, nu a acceptat, zicând că nu va face ascultare. După ce episcopul l-a încredințat că va face ce-i va spune, părintele Grigorie l-a mărturisit și i-a cerut să se retragă din slujirea arhierească. Acela a primit, dar se neliniștea pentru hramul Lavrei care se apropia peste câteva zile. Atunci duhovnicul i-a propus să devină schimonah și să lase omoforul, adică să se retragă; ceea ce s-a și întâmplat.

Cu părintele Grigorie, datorită virtuții lui, aveau legătură și pustnici, așa cum adeverește Bătrânul Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, o astfel de întâmplare. Redăm aici povestirea egumenului:

„Οdată, povestește ieromonahul Grigorie, pe când liturghiseam în Sfânta și Marea Joi, către sfârșitul Liturghiei a venit în bisericuța colibei mele un tânăr monah care avea un felinar aprins și care mi-a spus:

– Părinte duhovnic, să nu consumi toată Împărtășania, fiindcă este nevoie să împărtășești trei frați care locuiesc puțin mai sus de aici. De aceea am venit să te iau.

Îndată m-am supus, fără să întreb mai multe, și în timp ce acela mergea înaintea mea, eu îl urmam ținând Sfintele Taine. După puțin, în ciuda urcușului și a vârstei mele înaintate, am ajuns la o peșteră largă, unde ne așteptau trei monahi.

S-au împărtășit îndată și după ce mi-au mulțumit, m-au rugat zicând:

– Să vii, Sfinte Părinte, și la anul următor, în Sfânta și Marea Joi, ca să ne împărtășești. Dar să nu spui nimănui nimic despre ceea ce ai văzut aici.

Se înțelege că nu am întrebat nimic despre cele ce am văzut și am auzit. Apoi, însoțit fiind de acel tânăr, am început să cobor pe cărare. Dar după puțin acela, după ce mai întâi mi-a pus metanie și a sărutat Sfântul Artofor[1], m-a heretisit și mi-a spus că se va întoarce. După ce am pășit puțin, m-am întors să-l văd plecând, dar acela dispăruse. Toate acestea m-au cutremurat, însă am păzit porunca lor și nu am spus nimănui nimic. Însă ce s-a întâmplat apoi? În Schitul nostru se obișnuiește ca în Sâmbăta lui Lazăr să se adune părinții pentru privegherea din Duminica Floriilor. După priveghere, pe când se dădea tratația obișnuită, cineva a spus:

– Cum a decăzut viața călugărească astăzi! Nu mai există pustnici, precum odinioară.

Atunci din neatenție am spus și eu:

– Și astăzi mai există, cu Harul lui Hristos.

Iar când ceilalți m-au întrebat unde, le-am arătat cu mâna, zicând:

– Iată, aici sus, la poalele Athonului.

Toți au rămas uimiți de mărturia mea, dar nu m-au întrebat mai mult, pentru că fiind obosiți de la privegherea de toată noaptea și slăbiți de osteneala postirii a Postului Mare, se grăbeau să plece. Am plecat și eu la sihăstria mea, căindu-mă pentru cele descoperite.

La Liturghia din Sfânta și Marea Joi a venit din nou acel tânăr monah și cu un semn mi-a dat să înțeleg scopul. Când am terminat Liturghia, am luat Sfintele și urmându-l pe acela, am ajuns din nou la peșteră. Acolo, după ce s-au împărtășit cu Preacuratele Taine, cel mai bătrân dintre ei m-a întrebat:

– De ce, părinte duhovnic, ai călcat porunca noastră și ne-ai descoperit fraților?

Însă pentru că eu nu am răspuns, acela a continuat:

– Nu-i nimic, dar pentru această vorbărie a ta să nu vii la anul cu Sfintele Taine. Iar dacă totuși vei veni, ne vei găsi așa cum voiește Preabunul Dumnezeu, dar te rugăm din nou ca să nu ne descoperi.

Am plecat singur, uimit fiind de acele persoane ciudate și mă întrebam cum de au aflat cele pe care le-am spus la biserica Schitului. În cele din urmă am ajuns la concluzia că aceia erau niște bărbați sfinți.

În anul următor, după ce am luat anafură și agheasmă, am urcat cu multă osteneală la peșteră, dar i-am găsit adormiți pe cei trei stareți. Cel de-al patrulea fusese cu siguranță Îngerul Domnului care le slujea. Erau culcați pe spate, jos pe pământ, având o înfățișare liniștită și mâinile încrucișate pe piept. Am îngenuncheat și le-am sărutat mâinile și fața. Din uscăciunea moaștelor lor am tras concluzia că sufletele lor plecaseră către locașurile cele veșnice în acea Joi Mare, în care se împărtășiseră cu Preacuratele Taine”[2].

Altădată, pe când părintele Grigorie termina Dumnezeiasca Liturghie, înainte de a consuma Sfintele și aflându-se el singur, i-au apărut înainte șapte pustnici zdrențăroși, dar care străluceau de dumnezeiescul Har. Erau însoțiți de o lumină. Aceștia i-au spus duhovnicului, care îi privea uimit: „Părinte duhovnic, cunoaștem petrecerea ta. Noi locuim aici mai sus și te rugăm să ne îngădui să venim ca să ne împărtășim. Numai te legăm să nu spui nimănui despre ceea ce ai văzut, căci altfel nu ne vei mai vedea”.

Părintele Grigorie a fost de acord; astfel, pentru o vreme cei șapte pustnici[3], care erau goi și nevăzuți, veneau și îi împărtășea. În ziua în care știa că vor veni pustnicii nevăzuți nu consuma Precuratele Taine, ci îi aștepta în rugăciune. Intrau prin ușa din spate cu multă cuviință, cu pas liniștit și smerit, unul după altul, strălucind de Harul viețuirii pustnicești și se împărtășeau cu Preacuratul Trup și Sânge al Domnului cu multă evlavie și umilință. Întotdeauna erau tăcuți și cu o mică plecăciune își cereau iertare și mulțumeau duhovnicului care îi împărtășea. Acesta păstra bine taina și se bucura că slujea acestor monahi sfințiți.

Însă odată a mers să se mărturisească un tânăr monah, care era înecat de gânduri, deznădăjduit și hotărât să plece în lume; mai zicea acela că în Sfântul Munte nu mai există virtute. Duhovnicul s-a străduit să-l convingă, spunându-i că acele gânduri erau satanice, că există virtute, dar este ascunsă și nu se vede. Tânărul îi cerea exemple palpabile ca să se convingă. Atunci duhovnicul, pentru a mântui acel suflet, i-a descoperit tânărului acea taină. În ziua în care aveau să vină pustnicii ca să se împărtășească, l-a pus pe tânăr într-o chilie de lângă bisericuță, ca să vadă pe ascuns cele care se vor petrece. După ce aceia au venit și s-au împărtășit ca de obicei, ultimul dintre ei i-a spus: „Părinte duhovnic, îți mulțumim că atâția ani ne-ai dat Preacuratele Taine. Dar fiindcă ai încălcat învoiala noastră și ai descoperit taina noastră, altă dată nu ne vei mai vedea”.

Tânărul monah, ce fusese cuprins de ispită, s-a cutremurat de cele văzute și cu lacrimi și multă zdrobire a cerut iertare de la duhovnic, fiind deja hotărât să rămână în Sfântul Munte și să se nevoiască pentru mântuirea sufletului său.

Atunci duhovnicul i-a spus întristat: „Tu te-ai folosit, dar eu din pricina ta am pierdut mult-prețioasa comoară chiar din mâinile mele”.

De atunci părintele Grigorie a căzut în adâncă întristare din pricina pierderii legăturii cu acei deopotrivă cu Îngerii Sfinți Asceți, pustnicii cei goi și nevăzuți, și … vârstei sale a adormit în anul 1899, împlinind cel de-al nouăzecilea an al vârstei sale.

Înainte însă de adormirea sa a povestit obștii sale amănunțit despre pustnicii goi și nevăzuți, spre zidire și folos sufletesc, spre a-i avea ca pildă și spre slava lui Dumnezeu.

Capul vestitului duhovnic în vremea mutării osemintelor avea culoarea Sfintelor Moaște și destui au simțit că răspândea mireasmă.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

 

[1] Vas special confecționat pentru păstrarea Sfintei Împărtășanii.

[2] Din grădina părintelui, Ed. Grădina Maicii Domnului, 1994, p. 71-74.

[3] Potrivit cu tradiția vie și în multe chipuri adeverită tradiție athonită, există șapte sau după alții doisprezece monahi, care trăiesc pe vârful Athon desăvârșita viață pustnicească și se roagă neîncetat pentru întreaga lume. Când unul dintre ei moare, îi ia altul locul și astfel numărul rămâne neschimbat. Sunt numiți impropriu „goi”, deoarece poartă rase vechi. Au și Harisma de a se face nevăzuți. Atunci când vor, se fac nevăzuți de către oameni.

Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu

Părintele Grigorie duhovnicul