/ Sfinţi şi Cuvioşi / Sf. Maxim Mărturisitorul sau cum taie un Sinod o mână şi o limbă

Sf. Maxim Mărturisitorul sau cum taie un Sinod o mână şi o limbă

Sf. Maxim Mărturisitorul sau cum taie un Sinod o mână şi o limbăPrezenţa unui cu­vânt de apărare a adevărului de credin­ţă în mijlocul altora rostite cu prea multă iubire, de teamă să nu nemulţumească pe cineva dintre ascultători, produce adeseori un fel de tulburare duhovnicească. Mi-aduc aminte de o astfel de reacţie, când cineva dintre ascultă­tori asemăna pe apărătorul adevă­ru­lui de credinţă cu paznicii arabi de la Sfântul Mormânt care, deşi în fiecare an văd Sfânta Lumină, to­tuşi nu se convertesc la creştinism. Asemă­narea, desigur forţată, pro­ve­nea dintr-un suflet care repre­zen­ta o secţiune de ascultă­tori pen­tru care în mijlocul unei stări de confuzie spirituală, o punere la punct în favoarea Adevă­rului este inopor­tună, ba chiar incomodă.

Istoria ne arată însă că în mij­locul scandalurilor şi a schismelor prin care diavolul lupta împotriva Bisericii, Providenţa întotdeauna ridica apărători ai credinţei care, prin statornicia şi frumuseţea spirituală a vieţii lor, se opuneau to­ren­tului sectar şi încercau să re­pare pierderile pe care Biserica le su­ferea de pe urma celor care a­mes­tecau laşitatea lor cu apos­ta­zia.

Vorbim acum despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, pomenit în 13 august. Mărturisirea lui s-a constituit într-un adversar puternic al monotelismului, o erezie ce se plimba pe aleile Bisericii în secolele VI-VII. După nemul­ţumirea cârtitorului nostru, era şi el un fel de paznic al Sfântului Mor­mânt. Dar ce paznic grozav era! „Foc arzător te-ai arătat, fericite, asupra eresurilor; pentru că cu râvna Duhului pe acestea ca pe o trestie le-ai mistuit“ (Cântarea I, stihira 2), pentru că „ieşit-a din voinţă păgânească răutăcioasă învăţă­tura despre o singură voire în Hristos, dar a fost mustrată, părinte, cu cuvintele tale“ (Cântarea I, Slavă…).

Viaţa Sfântului Maxim o putem afla din Vieţile Sfinţilor. El a trăit între anii 580 şi 662. Ceea ce este foarte important pentru noi este verticalitatea sa în faţa episcopului Teodosie, unul venit la el să-l convingă să accepte Tiposul, un fel de mărturisire de credinţă, falsă desigur, pe care o susţinea împă­ratul şi patriarhul de atunci al Con­s­tantinopolului. În urma discuţiilor, Sfântul Maxim reuşi să-l convingă pe Teodosie episcopul de ade­vă­ra­ta credinţă. Teodosie era împre­ună cu nişte comisari şi cu toţii au concluzionat că Tiposul era pri­mej­dios. Au plâns împreună de bucurie, apoi au îngenuncheat, mulţumind lui Dumnezeu şi sărutând Evanghelia, Crucea şi icoanele Domnului Hristos şi pe a Maicii Sfinte, ca jurământ pentru păs­trarea celor ce s-au zis.

Ajungând însă în mijlocul celorlalţi ai lui, Teodosie s-a răz­gândit. Ce uşor poate omul să se întoarcă de la o promisiune făcută pe Cruce şi Evanghelie! N-am trăit şi noi, oare, o astfel de durere!? Ma­xim a fost chemat şi rugat de ace­laşi Teodosie să calce peste făgă­duinţa semnată cu sărutul gurii lor.Sf. Maxim Mărturisitorul sau cum taie un Sinod o mână şi o limbă

– Stăpâne, zise Maxim lui Teodosie, cunoşti înţelegerea dintre noi, făcută pe Evanghelie, Cruce, icoana Domnului Hristos şi a Sfintei Fecioare.

– Ce voieşti să fac, răspunse Teodosie, plecând capul şi cu tonul unui om care caută să fie plăcut; ce era să fac, dacă împăratul este de altă părere?

– De ce, dar, ai pus mâna pe Evanghelie, zise Maxim? Cât despre mine, declar că nimic în lume nu mă va sili să fac ceea ce ceri de la mine. Oare, aş putea eu suferi mustrările conştiinţei şi ce aş răspunde lui Dumnezeu, dacă m-aş lepăda de credinţă pentru lucruri lumeşti?“ (Vieţile Sfinţilor, 1898, p 564)

S-a mâniat Teodosie cu toţi ai lui şi au năvălit asupra Sfântului, lovindu-l, scuipându-l şi smulgân­du-i barba. Într-o vreme, episcopul şi-a dat seama că nu era în dreptul său să batjocorească pe Sfântul Maxim şi plecară cu toţii, conclu­zionând că Sfântul are drac.

Curând Maxim fu adus în faţa unui sinod de monoteliţi care-l anate­matiză, ordonând prefectului să-l bată şi să-i smulgă limba, care a fost instrumentul blasfemiilor, după mintea lor, şi să-i taie mâna dreaptă cu care a scris blasfemiile. Apoi să-l poarte prin oraş, spre ruşinare şi să-l exileze, spre a-şi plăti păcatele cu lacrimi. O stihiră a Cântării a 9-a îl mângâie, lăudân­du-i bărbăţia: „Tăiatu-s-a mâna ta, dar prin deget dumnezeiesc scrie credinţa cea drept-credincioasă în inimi, ca printr-un condei şi cerneală, cu limba tăiată şi cu cuviosul tău sânge, preafericite“. Sinaxarul din Minei aminteşte că, după tă­ierea limbii, i s-a făcut cu minune dumneze­ias­că limbă la loc şi a vorbit curat cât a trăit, adormind la bătrâneţe în surghiun.

Mai târziu, ca o reparaţie morală a fărădelegii Sinodului din vremea sa, moaştele sale au fost dezgropate şi aduse la Constanti­nopol, acolo unde se cuvenea să fie cinstite de Biserică.

În încheiere, doar trei reflecţii filocalice ale Sfântului Maxim Măr­turisitorul:

„Toată nevoinţa (asceza) care nu are iubire e străină de Dum­nezeu“.

„Nu primi bârfeală împotriva Părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el, ca să nu se mânie Domnul pentru fap­tele tale şi să te stârpească din pământul celor vii. Închide gura celui care bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela; pe tine obiş­nuindu-te cu patima pierzătoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui“

„Încă nu a dobândit dragostea desăvârşită cel ce nu dispreţuieşte slava şi ocara, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi întristarea. Ba dragostea desăvârşită nu le dispreţuieşte numai pe acestea, ci şi însăşi viaţa vremelnică şi moartea.“ (Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 48, 70, 72).

 

Pentru rugăciunile Sfântului Maxim, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Preot Petru RONCEA

Sf. Maxim Mărturisitorul sau cum taie un Sinod o mână şi o limbă