/ Sfinţi şi Cuvioşi / Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon ŞtefanUmbra Galileeanului răstignit creştea cu repeziciune în conştiinţa torţionarilor al căror somn le-a pierit o dată cu satisfacerea murdară a focului inimii lor blestemate. Pe de-o parte, teama de răsplata nebunescului blestem: „Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri“ (Mt 27, 25), vădit exteriorizată de frica asumării vinovăţiei: „Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în numele acesta? – adică al lui Iisus, pe care nu-l rosteau, pentru că Talmudul le interzicea aceasta – Şi iată aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra noastră sângele Acestui Om!“ (Fapte 5, 28), îi făcea să se spele mereu de acest Sânge, aruncând vina, dacă s-ar putea, de pe umerii lor, ai sinedriştilor iudei, pe umerii autorităţii romane, cum vor încerca mai târziu să se „dezvinovăţească“ urmaşii lor[1]. Pe de altă parte, crezând că vremea pe care-o traversau era veacul marilor înşelători: Teudas, Iuda Galileeanul şi, de ce nu, Iisus Nazarineanul, pentru fiecare puterea Romei îi va veni de hac. Atât căpeteniei cât şi celor care i se alătură.

Biserica, rod al misiunii Apostolilor, îşi înfigea însă adânc rădăcinile în chiar cetatea sinedriului tulburat că n-a reuşit să stingă „eresul“ Nazarineanului. Dar în toată forţa acestui început al Bisericii, diavolul nu pregetă să nu-şi strecoare seminţele păcatului. Anania şi Safira cad printre primii în plasa minciunii (Fapte 5, 1-10). Vechile duşmănii dintre evreii palestinieni şi cei din diaspora, mai elenizaţi şi predispuşi la neîncredere din partea ierusalimitenilor, nu pieriseră de tot la încreştinarea acestora. Acum când Biserica începea să-şi lărgească hotarele, mai ales la marile sărbători când mulţi iudei nepalestinieni, care trăiau risipiţi în lume, venind la Ierusalim şi ascultându-i pe Apostoli, se botezau şi deveneau creştini, se conturau, datorită vechilor duşmănii, două clase de credincioşi: cei dintre evrei şi cei dintre elenişti. Şi tocmai bănuiala şi neîncrederea unora în ceilalţi a produs primul conflict din istoria Bisericii: „Eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi“ (Fapte 5, 1). Neglijarea reală sau închipuită a văduvelor eleniştilor la împărţirea ajutoarelor zilnice de hrană deveni motivul făţiş al nemulţumirilor, deşi poate mai erau şi alte motive ascunse, ca, de exemplu, răspunderile din Biserică care erau ocupate doar de evreii localnici şi care aveau mai mult grijă de văduvele lor lipsite de orice ajutor de la tezaurul templului, o dată ce-au devenit creştine.

Sfinţii Apostoli, amărâţi de situaţia creată, s-au întâlnit într-un sinod, sfătuindu-se cum să absolve predicarea Evangheliei de poticnelile generate de insuficienta răstignire a firii vechi. Au propus crearea de noi posturi de răspundere şi ideea a plăcut întregii mulţimi, care poate suferea după acestea. Auzind condiţiile pe care Apostolii le-au pus pentru această nouă treaptă din Biserică, aceea a diaconilor, mulţimea a propus şapte nume, majoritatea dintre elenişti, reuşindu-se astfel să se stingă motivul nemulţumirii cârtitorilor de-acum satisfăcuţi, mai ales că unul dintre elenişti, poate dintre agitatorii conflictului, Nicolae prozelitul, reuşise să fie înscris măcar la urmă în lista celor şapte.Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Sărbătoarea la care facem acum popas duhovnicesc este închinată pomenirii martiriului primului înscris pe listele diaconatului în Biserica creştină, bărbatul plin de credinţă şi de Duh Sfânt, Ştefan. El nu era numai la nivelul celorlalţi ci, prin faptul că săvârşea minuni şi semne mari în popor, stătea oarecum pe o treaptă egală cu Apostolii. Munca la care fusese rânduit prin punerea mâinilor Apostolilor nu-l împiedica pe eruditul Ştefan să nu şi vorbească despre temeliile de nezdruncinat ale Bisericii în care raportul creştinismului cu iudaismul era încă destul de strâns. Cu trecerea vremii, Biserica avea să-şi contureze tot mai clar slujirea ei liturgică care trebuia explicată mai ales celor care nu puteau pricepe înlocuirile vechilor tradiţii iudaice. În sinagogile eleniştilor aflate în mare număr în Ierusalim – se spune că ajunsese aici până la patru sute numărul acestora – Ştefan vorbea adesea fraţilor săi despre Hristos. Aflat odată într-una ce aparţinea liberţilor şi a altor elenişti, la un moment dat, cărturarii, loviţi oarecum în cerbicia lor de cuvintele lui Ştefan, au intrat în aprinsă dispută cu el. Deşi erau mulţi şi din diverse locuri din lume pe unde erau împrăştiaţi, cireneni, alexandrini, cilicieni şi asiatici, niciunul nu putu să reziste înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea Ştefan. Atunci recurseră la o faptă abominabilă care numai pentru a ucide pe cineva se produce. Au sensibilizat pe cei pe care de altfel nu-i înghiţeau, că Ştefan este împotriva templului şi a Legii lui Moise. Folosindu-se de martori mincinoşi – practică veche şi idioată folosită cu preponderenţă la evrei până şi în cazul judecării Mântuitorului –, Ştefan fu dat pe mâna sinedriului ucigaş de oameni. Stând în faţa sinedriştilor evrei, martorii mincinoşi plătiţi de elenişti, şi-au desfăşurat acuzarea, pe când ochii judecătorilor erau îndreptaţi spre faţa acuzatului, urmărindu-i reacţiile. Mai târziu, poate chinuit de locul ocupat în lojele judecătorilor nedrepţi, unul a mărturisit ce-au văzut toţi membrii sinedriului: faţa lui Ştefan era ca o faţă de înger. Şi poate pentru asta arhiereul i-a permis să se apere.

Ştefan începu istoria biblică a mântuirii, textul Apostolului de la Sfânta Liturghie a sărbătorii din 27 decembrie, din Fapte 6, 8-15; 7, 1-5; 47-60 prezentând doar o parte din el. Pe parcursul a 52 de versete din capitolul şapte a cărţii Faptele Apostolilor, în cuvântarea sa de apărare, acuzatul devine acuzator. Începând cu perioada patriarhilor (vers. 2-18), continuând cu cea mozaică (19-44) şi încheind cu cea a lui Solomon (45-50), cuvintele acuzatului încep să fie fierbinţi pentru sinedriu când Ştefan face aplicare directă la prezent (51-53). Faţa de înger a lui Ştefan nu-i mai impresionă. Dimpotrivă, acuzatorul, văzându-i scrâşnind din dinţi, socoti că ceasul lui i-a sosit. Se uită spre cer şi ele se desfăcură. Judecata cerească sta şi ea să-l asculte şi să rostească hotărârea din urmă. Exclamaţia de uimire a vederii noului complet de judecată în care Iisus stătea la dreapta lui Dumnezeu înfurie şi mai mult tirania celor fărădelege. „Cu grindina cuvintelor celor ieşite din gura cea de Dumnezeu grăitoare, a surpat întâiul mucenic pe spurcaţii ucigători, şi de aceştia, cu nenumărate aruncături de pietre, ca un biruitor s-a încununat“ (stihiră din Cântarea a 5-a a Canonului sfântului mucenic). Cu urechile astupate – povăţuire rabinică de a şi le apăra de profanare la auzirea hulirii de Dumnezeu – şi dezbrăcându-şi hainele de judecători, căci o sentinţă nedreaptă este despuiată de litera legii, târâră pe Ştefan afară din cetate pe o poartă care până azi îi poartă numele şi-l tortură cu pietre aflate din belşug pe coasta ce coboară spre pârâul Chedrilor.

Între eleniştii Ciliciei care probabil discutase în sinagogă cu Ştefan, era şi un ucenic al vestitului cărturar Gamaliel, tânărul Saul din Tarsul Ciliciei. Deşi avea minte aprigă, nici el nu reuşi să stea în faţa Arhidiaconului. Cu ură precoce, aprobă cu uşurinţă ruşinoasa ucidere a Sfântului Ştefan şi se făcu părtaş la uciderea lui, păzind hainele ucigaşilor. Dar, o minune, un mare elenist moare, altul se ridică. Faţa de înger a lui Ştefan a pregătit calea mucenicilor, cum spune Slava Litiei. Ce-a văzut Ştefan la sfârşitul luptei credinţei, va vedea Saul la începutul drumului său de la porţile Damascului: pe Iisus Hristos cel viu în vecii vecilor.

Cititorule, poate prea repede am parcurs impresionanta mărturie mucenicească a primul martir al Bisericii. Dar imnologia sărbătorii ne poate umplea paharul zilei negândit de fericit, de-o putem aduna în cămara inimii. Paremiile Vecerniei de la I Petru 1, 1-25; 2, 1-6; I Petru 2, 21-25; 3, 1-9; Înţelepciunea lui Solomon 4, 7-15, evanghelia Utreniei, de la Luca 21, 12-19, şi cea de la Liturghie, de la Matei 14, 25-44, cu apostolul amintit mai sus sunt adevărate străluciri îngereşti pe faţa luminoasă a sărbătorii căreia-i amintim aici o stihiră a Laudelor: „Ştefan, frumoasa începătură a mucenicilor, cel plin de har şi de putere, care a făcut mari semne în popor, a fost ucis cu pietre de către cei fără de lege. Dar ca un înger a strălucit şi a văzut slava Ta, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi, de-a dreapta Puterii; şi cu harul Duhului a fost ridicat la cer. Pentru aceasta, cu cetele îngereşti sălăşluindu-se, se roagă să se mântuiască sufletele noastre“.

[1] vezi mai lămurit, la Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Procesul Mântuitorului, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p 3. şi urm.;

Pr. Petru RONCEA

Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan