/ Sfinţi şi Cuvioşi / Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În miez de vară şi de sobor apostolesc, mai mult decât soarele strălucesc în puterea credinţei mai-marii corifei între Apostoli, Petru şi Pavel. O stihiră a lui Ioan Monahul, de la Litie, ne anunţă că ziua de azi, 29 iunie, este a mutării la cele de Sus a Apostolilor: „Cetăţenii Ierusalimului celui de Sus, piatra credinţei, ritorul Bisericii lui Hristos, numărul cel de doi al Treimii, vânătorii lumii, lăsând astăzi cele de pe pământ, au mers prin pătimire la Dumnezeu şi se roagă Lui cu îndrăznire să mântuiască sufletele noastre“. De fapt, pătimirea, mai ales prin răstignire, a fost trecerea în Noul Ierusalim şi a celorlalţi Apostoli. Andrei, Filip, Vartolomeu, Iacov al lui Alfeu, Iuda şi Simon Zilotul au suferit moarte prin răstignire, Iacov al lui Zevedeu, Toma, Matei şi Matia, prin sabie, împungeri de suliţe sau alte munci muceniceşti, singur Ioan odihnindu-se în pace, fiind îngropat de viu, după mărturia Tradiţiei. Dar cei doi pomeniţi acum, Petru şi Pavel, „mai mult decât soarele au strălucit întru tăria credinţei“ şi-n fruntea celorlalţi împart lumii laptele mântuirii, după cum auzim în cântarea troparului: „Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători, şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă“.

Cartea Faptele Apostolilor este plină de întâmplări minunate petrecute în primele zile ale Bisericii, între cei de frunte aşezându-se Petru şi Ioan, la început, şi Pavel, în partea din urmă. Ce tulburate s-au arătat căpeteniile Templului, care erau şi cei mai de seamă autori ai morţii Domnului, când au văzut cum miile de evrei se aruncau în scăldătoarea Bisericii la cuvântul unor inculţi galileeni, despre care credeau că s-au împrăştiat o dată cu moartea Învăţătorului lor. Şi tulburarea-i năucea pentru că-şi dădeau seama că, răstignind pe Hristos, nu I-au răstignit şi opera Sa. Să ne aducem aminte măcar de indignata întrebare a neamului arhieresc din Ierusalim, între care mai aprinşi erau Anna, Caiafa, Ioan şi Alexandru, artizanii răstignirii Domnului, adresată lui Petru şi Ioan, care stăteau sub pază în mijlocul lor: „Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta!“ (Fapte 4, 7), adică vindecarea ologului de la Poarta Frumoasă. Şi ce le-a răspuns Petru? „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră!“ (Fapte 7, 10). Umbra Galileeanului răstignit de ei se contura tot mai clar în umbra Apostolilor, prin mâinile lor făcându-se minuni şi semne multe în popor, ba, chiar şi numai umbra lui Petru umbrind pe cei bolnavi îi vindeca (vezi Fapte 5, 12-16). Şi aceasta nu numai că-i umplea de mânie pe membrii Sinedriului, ci, mai mult, de o teamă grozavă faţă de o iminentă răsplată în schimbul uciderii lui Hristos: „Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra noastră sângele Acestui Om!“ (Fapte 5, 28). Căci strigătul nebun: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Mt 27, 25) începu şi el să-şi contureze sălaş tremurând în conştiinţa acestor înfuriaţi judecători ai Bisericii care începeau a se teme acum până şi de cei mai dispreţuiţi galileeni, de Apostolii care-au fost cu Iisus şi care făceau acum semne mai mari ca ale Aceluia. Într-adevăr, aveau şi de ce să se teamă de Petru şi de ceilalţi, că zice o stihiră a Cântării a 3-a: „Pe piatra Ortodoxiei tale a întărit Stăpânul Iisus Biserica neclintită, întru care, apostole Petre, pe tine te mărim“.Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

În textul evangheliei de la Matei 16, 13-19, citit la Sfânta Liturghie a sărbătorii din 29 iunie, tocmai această temelie o pune Hristos Bisericii Sale: „Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (18). Iar temelia sau piatra este Însuşi Cel pe Care L-a mărturisit cu atâta curaj Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!“ (Mt 16, 16). Spune asta şi celălalt corifeu de azi, Sfântul Pavel, în prima epistolă către Corinteni: „Iar piatra era Hristos“ (10, 4). Pe Sine Însuşi zideşte Hristos Biserica. Şi fiecare din noi trebuie să ne zidim casa credinţei doar pe dreapta învăţătură şi mărturisire a lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, şi nu pe şubredele noastre încredinţări.

Dar teama începea să prindă contur şi pentru puterea primită de Apostoli de a lega şi dezlega, mai ales după Înviere, când Mântuitorul a suflat peste toţi ucenicii Săi, zicându-le: „Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute“ (In 20, 23). Sfântul Teofilact al Bulgariei trece însă dincolo de darul episcopiei ce s-a transmis în chip deosebit după Înviere şi înţelege prin ceruri chiar faptele bune pe care le poate săvârşi oricare din creştini, cheile împără-ţiei cerurilor fiind înseşi lucrările acestor fapte. Adică, prin lucrarea faptelor bune ne dezlegăm intrarea în Rai sau ne-o legăm, dacă nu ne lucrăm faptele mântuirii noastre. Căci nelucrându-ne mântuirea, păcatul săvârşim şi cu lanţurile lui ne legăm[1]1. Prin ungerea sfântă de la botez, fiecare avem libertatea şi puterea de a ne lega sau dezlega în Împărăţia cerurilor. De a ne osândi sau a ne preamări, după cum ne legăm sau ne dezlegăm de păcat pe pământ.

O, dacă teama aceasta le-ar fi fost spre mântuire celor din vremea Apostolilor! Dar nu, corifeii au ajuns la porţile Romei şi acolo s-au preaslăvit: Petru răstignit cu capul în jos, precum el însuşi a cerut şi şi-a primit fericitul sfârşit, iar Pavel şi-a săvârşit viaţa tot acolo, tăindu-i-se capul din porunca împăratului Nero pentru mărturisirea lui Hristos (Sinaxar).

Despre Sfântul Pavel Scriptura Noului Testament abundă în amănunte îndeajuns cunoscute, de la starea de prigonitor la aceea de prigonit pentru Iisus cel Răstignit. Şi nu numai de umbra lui se temeau duhurile rele, ci şi de ştergarele şi şorţurile lui, cu care-şi ştersese sudoarea trupului, căci şi acestea făceau minuni, numele lui Pavel îngrozind chiar şi duhurile întunericului (vezi Fapte 19, 11 şi urm.).

O filă de istorie arată că moartea celor doi Apostoli a avut ca motivaţie şi moartea lui Simon vrăjitorul. Acesta, după întâmplarea din Samaria (Fapte cap 8), a fost legat şi dus la Roma, pentru judecată. Dar cu vrăjitoriile lui a obţinut graţiile împăratului, devenindu-i prieten. Sfântul Apostol Petru, ajungând mai întâi la Roma, i s-a spus că Simon face minuni în faţa poporului şi este numit «Hristos». Mergând la casa vrăjitorului, paznicii l-au oprit a intra înăuntru, zicând Apostolului că Simon este zeu. Apoi i-au arătat un câine negru ce stătea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toţi cei care gândesc nedrept despre Simon!“, la care Apostolul răspunse că-l cunoaşte pe Simon că-i de la diavolul. Apoi, apropiindu-se, zise câinelui: „Mergi şi spune-i lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine“. Câinele, mergând, cu glas omenesc l-a vestit pe vrăjitor ceea ce i-a poruncit Petru, lucru ce a produs mare panică în domeniul lui satan. Sluga diavolului începu cu nălucirile înaintea poporului, ca să-l ruşineze pe Petru Apostolul. Un vechi istoric grec, Eghisipos, povesteşte o întâmplare interesantă. Unei văduve din Roma i-a murit unicul fiu. Auzind de cei doi bărbaţi, de Simon vrăjitorul şi de Petru Apostolul care erau în cetate, au fost chemaţi amândoi să-i învie mortul. Se convenise ca poporul să se dea de partea aceluia care va învia mortul, iar pe celălalt să-l ucidă. Vrăjitorul cu vrăjile lui făcu pe tânăr să mişte capul. Poporul sări în sus de bucurie, dar Petru ceru să facă să se ridice mortul şi să vorbească, ceea ce nu se întâmplă. Apoi Apostolul Petru se rugă şi mortul se ridică, umblând şi grăind. Simon o luă la fugă şi poporul, după el, să-l linşeze. Petru însă i-a oprit pe oameni, arătându-le că nu se cuvine să răsplătească rău pentru rău. Simon revenindu-şi şi neputând suferi ruşinea, făgădui oamenilor că se va înălţa la cer. Sub ochii gloatei, Simon, purtat pe aripi de demoni, se înălţa în văzduh. Atunci, Sfântul Petru rugându-se, duhurile l-au lepădat pe Simon, care, căzând, şi-a zdrobit trupul, astfel nimicindu-se. De moartea lui aflând Nero, pe Sfântul Petru l-a prins, ca şi pe Sfântul Pavel, care, ajungând şi el între timp la Roma, slujea cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor. Şi pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pentru că nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia[2].

Pr. Petru Roncea

[1] Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p. 100;

[2] Vieţile Sfinţilor pe iunie, Ed. Ep. Romanului, 1997, p. 502.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel