/ Sfinţi şi Cuvioşi / Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

De şapte ani, poporul român cinsteşte între sfinţi, în data de 2 iulie, pe Binecre­dinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. De fapt, încă de la moartea sa, survenită în 1504, mijeau semne preves­titoare ale cinstirii peste veacuri a numelui marelui voievod al Moldovei. Cronicarul Ion Necul­ce a scris că atâta jale era, de plângeau toţi, ca după un părinte al lor, pentru că s-a luat de la dânşii asemenea piatră de mult preţ şi făclie a dreptei credinţe şi a dragostei de neam. Iar Grigore Ureche scria în cronica sa: „Cei după moartea lui până astăzi îi zic «Sveti» Sfântul Ştefan Vodă , nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni dintre domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-a ajuns…“ (Vieţile Sfinţilor, Ed. Ep. Romanului, 1997, pg. 30-37).

După săvârşirea sa şi înmormântarea la Mânăstirea Putna, istoria păstrează multe minuni şi vindecări minunate ori izgoniri de demoni produse la mormântul său.Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

Se spune că, în anul 1775, când Bucovina a fost răpită de către austrieci, chipul lui Ştefan, aflat lângă mormânt, s-a întunecat la faţă cu totul, clopotul cel mare a început să bată singur, candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, precum şi alte semne miraculoase s-au întâmplat. Toate acestea au fost înţelese ca o mâhnire a Voievodului pentru păcatele poporului din care pricină ajunsese sub stăpânire străină. Se mai spune că la Judecata de Apoi, Sfântul şi Marele Ştefan Voievod va răsplăti tuturor celor care s-au jertfit pentru credinţa strămoşească şi pentru ţară şi neam.

Se pare că împotrivitorii credinţei ortodoxe, care s-au cam înmulţit pe pământul apărat de Ştefan odinioară, vor avea greu răspuns de dat, în ziua lor cea grea, Dreptului Judecător, Care va fi asistat de vajnicul apărător al creştinătăţii, Dreptcredinciosul Voievod, de mulţi judecat şi necinstit astăzi. De fapt, un criteriu de observare a apărătorilor valorilor Ortodoxiei pe pământ românesc poate fi identificat fără mare risc prin modul în care se pune problema acceptării canonizării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iulie, 1992, a Binecre­dinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Ca să recunoşti pe cineva dacă se află în albia Ortodoxiei e suficient, astfel, să înclini discuţia pe tărâmul subiectului prezentului sinaxar.

Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

Născut la Borzeşti, din părinţi binecredincioşi – voievodul Bogdan al II‑lea şi Maria Oltea – Ştefan s-a remarcat încă din copilărie având duhul dreptăţii şi al iertării ca şi al dragostei deosebite faţă de ţară şi de credinţa strămoşească.

În 12 aprilie 1457, mulţimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, a cinstit pe noul domnitor cu aplauze şi cuvinte profetice: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! Şi poporul nu s-a înşelat. Ştefan s-a dat în mâna lui Dumnezeu şi începutul războaielor i-a fost cu vrăjmaşii creştinătăţii. Intrând turcii pe la Galaţi, Ştefan i-a bătut, luând Cetatea Albă şi Chilia. Ştefan şi-a înţeles chemarea pentru vremea sa. Se simţea răspunzător în faţa Istoriei şi a lui Dumnezeu de primejdia ce se abătea asupra creştinătăţii din partea păgânătăţii, devenind astfel arhetipul românesc al apărării credinţei ortodoxe…

Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

Rânduiala lui Ştefan înainte de orice luptă era aceasta: împreună cu toţi oştenii săi se lega a posti trei zile cu pâine şi apă, spre a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine. La luptă pleca întotdeauna cu icoana Mântuitorului dimpreună cu icoanele Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul. A rânduit ca săbiile oştenilor săi să fie făcute în chipul Sfintei Cruci, pentru ca în lupta cu duşmanul văzut să-l biruie şi pe cel nevăzut. După ce a înfrânt la Podul Înalt, lângă Vaslui, oştirea turcilor condusă de Soliman-paşa, Ştefan a  suferit o înfrângere, la Războieni, din partea sultanului însuşi, Mahomed al II‑lea, care a venit cu o oştire păgână de zece ori mai mare ca a lui Ştefan. La Voroneţ trăia pe atunci un bătrân sihastru pe nume Daniil. Ştefan s-a dus la el, s-a spovedit, apoi l-a întrebat dacă, neputând să se mai bată cu turcii, le va închina lor ţara. Sihastrul i-a răspuns că nicidecum să nu facă una ca asta, pentru că izbânda este de partea Voievodului, numai să zidească o biserică pe locul unde se afla sihastrul, în cinstea Sfântului Gheorghe. Biruinţa a venit, iar Ştefan a zidit două biserici: una la Voroneţ, pentru izbândă, şi o alta la Războieni, pentru înfrângere, scriind deasupra celei din urmă următoarea pisanie: „Eu şi curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost după voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat fie Numele Lui. Conştiinţa păcătoşeniei îl îndemna la acte de pocăinţă. El era reprezentantul poporului şi suferea pentru popor. Şi Dumnezeu l-a iubit pentru că Se preamărea în el ca în toţi Sfinţii Săi.

Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței

Pe acest ctitor de nenumărate mânăstiri şi biserici, după numărul mare de războaie pe care le-a purtat pentru apărarea creştinătăţii, îl cinstim şi noi, cei de azi, moştenitorii ostenelilor lui şi promotorii aceluiaşi ideal, de apărare a dreptei credinţe în faţa năvălirii din pustiurile străinătăţii a vrăjmaşilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Preot Petru RONCEA

Ștefan cel Mare, arhetipul românesc al apărării credinței