/ Sfinţi şi Cuvioşi - Viaţa / Avva Ignatios, duhovnicul de la Catunakia

Avva Ignatios, duhovnicul de la Catunakia

Avva Ignatios

Pr. Constantin Petrache

 

Acest Părinte s-a născut în 1827 în localitatea Serres, în nordul Greciei, din părinţi evlavioşi. Tânărul Ioannis, cum se numea în lume, de la o vârstă fragedă a fost rănit de dorul dumnezeiesc; ardea de dorinţa de a se retrage din lume, însă îl neliniştea ideea îngrijirii părinţilor săi trupeşti la bătrâneţe, lucru pentru care se ruga zilnic. Luminat de Dumnezeu luă hotărârea finală şi la vârsta de douăzeci de ani pleacă în ascuns în Sfântul Munte.

Aici se instalează la faimosul Avvă Neophytos la Catunakia. Acest Avvă avea drept avere metanierul şi cartea Sfântului Isaac Sirul. Greu rămânea cineva ucenic aici. Trebuia să-şi taie voia, să studieze Părinţii şi să facă lucrul mâinilor destul de greu şi nu în ultimul rând, să aibă răbdare nemărginită. Tipicul lui Avva Neophytos era simplu. Nu exista masă, nici de Paşte măcar; hrana erau posmagii, măslinele şi sare, iar măslinele nu trebuiau să fie mai mult de zece de fiecare monah şi se consumau cu tot cu sâmbure. Îmbrăcămintea era alcătuită dintr-o singură haină călugărească, iar în picioare ciorapi de lână sau desculţ.

Tânărul Ioannis era însă hotărât să se supună acestui tipic. În auzul lăuntric al sufletului răsunau necontenit cuvintele lui Avva Longhinos: Dă sânge ca să iei Duh.

Următorul stadiu a fost iniţierea tânărului în tainele ascultării. Căci spun Părinţii că dacă monahul nu înţelege şi nu trăieşte această taină şi-a planificat deja naufragiul existenţial.

Îi zicea deseori Avva Neophytos:

– Fiul meu! Ascultarea vrea să zică drum sfânt ce duce monahul la mântuire. Va să zică poarta Paradisului. Monahul de pe acum gustă Paradisul. Schima aceasta este îngerească. Adică îngerii în ceruri sunt plini de smerenie. Iar numai în ascultare vei întâlni cu siguranţă smerenia.

A urmat tunderea în monahism, luând numele de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru Ignatie. Avva Neophytos ia binecuvântare de la Marea Lavră pentru a construi sfânt locaş închinat Adormirii Maicii Domnului. Greu de descris greutăţile prin care au trecut evlavioşii constructori împreună cu cei doi părinţi pentru a construi, acum o sută şi patruzeci de ani, biserică pe stâncile abrupte de la Catunakia.

După şase ani de luptă dură ascetică, la porunca Avvei s-au pregătit şi s-au dus la Marea Lavră unde monahul Ignatios a fost hirotonit ierodiacon, iar după un timp ieromonah. Noul locaş şi proaspătul hirotonit au dat o altă culoare vieţii pustniceşti de la Catunakia.

Lucrarea poate cea mai importantă săvârşită de Gheron Ignatios a fost cea de duhovnic. Este din ce în ce mai solicitat de asceţii din zonă. Din pricina faptului că în copilărie învăţase bulgară, unul din părinţi era de origine bulgară, iar mai apoi învăţă cu uşurinţă şi limba rusă, devine duhovnicul multor asceţi ruşi şi bulgari mai ales din grotele de la Karulia. S-a dedicat acestei slujiri, răcorind sufletele monahilor athoniţi până la adânci bătrâneţi; chiar şi atunci, deşi îşi pierduse vederea cea trupească, odihnea sufletele ce alergau la el. Trebuie menţionat că avea un anume tipic la sfârşitul mărturisirii; după stabilirea canonului de pocăinţă, citea rugăciunea de răscumpărare (dezlegare) a păcatelor şi imediat punea pe cel ce se spovedise să citească un text de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul ce-l avea scris greceşte şi ruseşte. Urma apoi rugăciunea de iertare citită de duhovnic, iar cel spovedit săruta dreapta Părintelui şi pleca cu sufletul curat şi încununat cu pacea.

Întreaga sa viaţă monahală a fost caracterizată în primul rând de rânduiala mult iubită, de simplitate şi mai ales de înfrânare. Dobândise, cum spun părinţii pustiului, cuvioşia trupului.

Gheron Arsenios mergea împreună cu fratele de metanie, Gheron Iosif Spileotul, să asculte sfaturile lui Avva Ignatios.

– Mi-amintesc ce ne-a spus odată: “Cine lucrează cu osârdie la tinereţe va avea hrană la bătrâneţe. Acum când sunteţi tineri să faceţi rugăciuni, postiri, asceze, metanii pentru a avea ce să mâncaţi când veţi îmbătrâni”. Dar ceea ce mă impresiona mereu când ne vorbea era faptul că ieşea din gura sa o mireasmă plăcută. Vorbea şi din gura sa ieşea mireasmă!

Îl frământa deseori gândul veşniciei şi a călătoriei spre aceasta. A împlinit la un moment dat o sută de ani, două zeci în lume, optzeci în pustiul athonit; era suficient. Corabia sa timp de o sută de ani a traversat mările acestei lumi, venise timpul să ancoreze în portul cel ceresc.

În octombrie 1927 simţindu-şi sfârşitul a postit pustniceşte timp de cincisprezece zile. Pe 25 Octombrie, puţin după apusul soarelui, a spus că aşteaptă pe cineva; era îngerul Domnului căruia i-a şi predat duhul. A murit ca o pasăre mică. În pace.

În ziua următoare, sub acoperământul Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, a avut loc slujba înmormântării. Părinţii athoniţi erau parcă mai trişti ca oricând. Trăiau o lipsă de neînlocuit prin plecarea alesului Duhovnic al pustiului.

Păţania unui pustnic

Plin de flacăra vieţii monahale, s-a aflat un pustnic în regiunea Catunakia. Fără însă a face ascultare la vreun Avvă s-a aruncat în nevoinţe mari. Era nerăbdător să urce pe înălţimile cuvioşiei. Singur îşi punea ţeluri ascetice singur le atingea, dobândind o încredere de sine deosebită. Însă vrăjmaşul îi pregăti proviziile pentru căderea în amăgire. Nu după multă vreme i se arătă un înger care-i zise:

– Vieţuirea ta este plăcută lui Hristos mai mult decât a oricărui ascet al Sfântului Munte. Te aşteaptă slava. Mâine seară să te afli în vârful Athos căci va coborî Hristos să te închini Lui!

Bucuria eremitului nu cunoştea margini. Se gândea neîncetat la bucuria Taborului. În zori începu să urce, dincolo de frigul şi zăpada existentă. Spre apus a ajuns în vârf. Brusc, o privelişte de nedescris. Lumini, preoţi, episcopi, sfinţi toţi îl aşteptau. Mai sus tronul lui Hristos înconjurat de sfinţi ierarhi. Îl distinse pe iubitul său ierarh, Sfântul Spiridon. Acesta cu pas încet, cu solemnitate, se apropie de ascet. Clipele erau critice. Trebuia să se închine aşa-zisului Hristos, după care ar fi urmat ceva îngrozitor. În timp ce se apropia aşa zisul Sfânt Spiridon, observă că nu are obişnuita scufă, ba chiar observă, prin iconomie divină, două coarne demoniceşti. În aceiaşi clipă strigă din adâncurile fiinţei:

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă!”

Fantasmele satanice se dizolvară imediat, iar eremitul se găsea acum singur în noapte, pe vârful Athos. Cu ajutorul Maicii Domnului coborî direct la Avva Ignatios pentru a se mărturisi. Părintele îi interzise să mai continue nevoinţa în pustiu şi-i porunci să se închinovieze la Mănăstirea Dionisiu.

Despre mărturisirea cugetului

Un lucru foarte important în urcuşul duhovnicesc al nevoitorului aflat în ascultare este mărturisirea amănunţită a cugetelor, mai ales a celor străine, viclene, deprinderea sa în arta păzirii minţii, precum şi continua atenţie a părintelui îndrumător de a nu fi ispitit peste putere ucenicul.

Monahul Neofytos era în ascultare la Părintele Ignatios, iar diakonima acestuia era să se îngrijească permanent de candele din bisericuţa Chiliei; dintre acestea candela de pe Sfânta Masă, de la icoana mare a Mântuitorului şi de la icoana mare a Panaghiei sunt neadormite, adică sunt mereu aprinse. Vicleanul a ţesut un plan pentru a zădărnici toată nevoinţa monahului Neofytos. Noaptea deseori, ucenicul auzea o voce dulce ce-i amintea că s-a stins candela de la icoana Maicii Domnului. Sufletul monahului lipsit de experienţă sălta de bucuria faptului că era vizitat în mod excepţional de Însăşi Maica Domnului; bucuria era umbrită de o voce interioară ce-l dojenea, îndemnându-l să mărturisească toate aceste trăiri părintelui Ignatios. Experimentatul duhovnic îşi întreba zilnic ucenicul dacă lucrurile merg bine, rugându-se pentru acesta, priveghind căci ştia bine că vicleanul îşi întinde neobosit cursele sale. Astfel, cu ocazia primei mărturisiri, la insistenţele duhovnicului, monahul Neofytos a povestit în de-amănunt trăirile avute. Gheron Ignatios i-a explicat că toate acestea erau plăsmuirile diavolului pentru a-l trage de pe calea nevoinţei adevărate. Ultimele cuvinte ale Avvei au fost: “Dacă mai bate la uşă, nu te mai ridici din pat, iar eu sunt reponsabil în faţa Maicii Domnului”.

Ucenicul era totuşi dezamăgit, entuziasmul se spulberase; se întreba întru sine dacă va mai bate la uşă, dacă va mai auzi oare vocea aceea dulce. Bineînţeles că harul ascultării şi al pocăinţei spulberaseră cursele vicleanului ce nu a mai deranjat pentru o vreme liniştea ucenicului. Acesta, mai târziu, după ani de asceză şi rugăciune, îi era recunoscător lui Gheron Ignatios pentru modul în care l-a îndrumat şi l-a păzit de asemenea experienţe viclene.  

(Fragment din lucrarea „Limonariul Pustiului Atonit” a preotului  Constantin Petrache, apărută la editura Egumenița, Galați, 2010.)

Avva Ignatios, duhovnicul de la Catunakia