/ Sfinţi şi Cuvioşi - Viaţa / Pustnicul Tihon ieromonahul

Pustnicul Tihon ieromonahul

Pustnicul Tihon ieromonahul

Părintele Tihon, în lume Timotei Golenkov, fiul lui Pavel și al Elenei, s-a născut în 1884 la Nova Mihailovskaia (Rusia). De mic a simțit chemarea monahală. Încă de tânăr a mers ca închinător pe la multe mănăstiri rusești. Apoi a mers și s-a închinat la Sfintele Locuri, după care a venit în Sfântul Munte, unde a fost tuns monah la Chilia Sfântului Nicolae – Burazeri cu numele de Tihon.

După cinci ani și-a dorit o viețuire mai aspră și pentru aceasta s-a nevoit 15 ani la Karulia. Stătea într-o peșteră și mânca o dată la trei zile, petrecându-și tot timpul în rugăciune, în studiu duhovnicesc și în metanii. Era povățuit de un stareț înțelept și experimentat în nevoința practică.

Pe când se nevoia la Karulia a cunoscut doi monahi care posteau mult și făceau mii de metanii, dar care au murit timpuriu.

După aceasta a venit și s-a stabilit la o chilie din Kapsala[1], ce aparține de Mănăstirea Stavronikita, sub ascultarea unui stareț, pe care îl îngrijea la bătrânețile sale. După mai multe îndemnuri a devenit preot și duhovnic. La această chilie a zidit și o bisericuță, pe care a închinat-o Înălțării Cinstitei Cruci.

Pustnicul Tihon ieromonahul

Odată, timp de opt luni, a ținut cu sine doi ucenici. Aceștia se străduiau să urmeze rânduiala lui. El le spunea că „aici, în pustie, am venit ca să slăvim pe Dumnezeu, iar nu ca să dormim și să mâncăm ca animalele”. Toată săptămâna mâncau o dată pe zi, fără untdelemn, iar sâmbăta și Duminica punea doar trei linguri de untdelemn în oala de mâncare. Fiecare își lua mâncarea și o mânca la chilia sa. Spunea: „Aveți binecuvântare să mâncați mai mult de o porție”. Avea discernământ și își iconomisea ucenicii săi.

După masa ascetică fără untdelemn, părintele Tihon se plimba liniștit în jurul colibei sale, rostind cu voce tare și cu dor fierbinte Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea ieșea din adâncul inimii sale ritmic. Când îl întrebau „Gheronda, ce faci?”, el răspundea: „Începe inima să se încălzească”.

Nici măcar în somn nu i se întrerupea rugăciunea. Ajunsese la măsuri mari. „Eu dorm, pentru nevoia firii, dar inima mea veghează, pentru mulțimea dragostei”[2].

Vorbeau foarte puțin între ei. Odată au trecut 17 zile fără să schimbe între ei un singur cuvânt. Numai atunci când veneau închinători îi striga, ca să asculte și ei discuția duhovnicească și să dobândească folos sufletesc.

Când a mers pentru prima dată bătrânul Nectarie „Karamanlis” ca să-l viziteze, părintele Tihon l-a primit cu dragoste și i-a oferit o „masă oficială”. A mers chiar în acea clipă și a cules o mână de măsline din copac, i-a adus sare mare de bucătărie și posmag cu viermi, din care mânca și el însuși. Apoi l-a lăsat singur, spunându-i: „Eu acum vrea face rugăciune” și a intrat în chilia sa. Vizitatorul le-a mâncat, fiindcă neagonisitorul ascet i le oferise cu dragoste și simplitate.

Evlaviosul băcan din Karyes, Teodor Taleas, avea duhovnic pe părintele Tihon. Odată, când a mers pentru spovedanie, vizitatorul de dinaintea sa i-a spus că părintele Tihon i-a descoperit cum că va veni Teodor după el și va aduce lucrurile cutare și cutare, așa cum dealtfel s-a și petrecut.

Unui vizitator care l-a vizitat, părintele Tihon i-a spus: „Tu, fiul meu, nu ai venit pentru mine, ci ca să vezi de are zona de aici porci mistreți”.

Ca lucru de mână avea pictarea icoanelor pentru Epitaf. Uneori se întâmpla să termine o icoană în doi ani de zile. La început făceau rucodelia o oră, apoi jumătate de oră, după care l-au anulat cu totul.

Evita cu multă grijă osândirea aproapelui. Atunci când își trimitea ucenicii la Karyes, îi însoțea aproape un kilometru și treceau pe lângă chilia unui monah rus, vecin cu ei. Deoarece era puțin durduliu acel preot, părintele Tihon îi sfătuia părintește: „Când îl veți vedea pe părintele E., să spuneți: «Αcesta este un om sfânt. Să avem binecuvântarea lui!» și să-i sărutați mâna”.

Când se întorceau de la Karyes, le spunea să nu-l deranjeze, ci numai să lovească în ușa chiliei sale, ca să-și dea seama că s-au întors, iar apoi să meargă la chiliile lor. Odată unul din ei, mânat de curiozitatea cea bună, a privit prin crăpătura ușii, ca să vadă ce face Starețul. L-a văzut plângând, ștergându-și lacrimile cu batista și tânguindu-se, lovindu-și ușor capul. Iubea foarte mult pocăința, deși viața sa era sfântă, dăruită din tinerețe lui Dumnezeu. Lacrimile sale erau hrana sa zilnică. Avea multe lacrimi și multă pocăință. Cu lacrimile sale uda picioarele Celui Răstignit. Le ștergea cu părul capului său, precum femeia din Evanghelie. În chilie făcea lucrare duhovnicească, cultivând pocăința și întristarea cea făcătoare de bucurie.

Iar atunci când spovedea, se umilea, plângea și împreună-pătimea cu cel care se mărturisea. Un elev de la Athoniadă se mărturisea la părintele Tihon. Mai târziu, când a devenit preot, spunea: „Această chelie a mea este udată cu lacrimile părintelui Tihon”.

Pustnicul Tihon ieromonahul

Liturghisea de obicei în fiecare Duminică, dar avea păstrate Sfinte uscate și se împărtășea în fiecare zi. La Liturghie chipul său se schimba. Ochii săi deveneau foarte luminoși în întuneric.

Întotdeauna liturghisea cu umilință și lacrimi. În vremea dumnezeieștii Liturghii citea Evanghelia cu lacrimi. Cu lacrimi ridica cele Sfinte și făcea Vohodul, în afara, desigur, răpirilor și dumnezeieștilor vedenii pe care le avea.

Pe părintele Tihon, atunci când era singur, îl ajuta la strană și bătrânul Gherontie. Îl plătea zece drahme pentru fiecare dumnezeiască Liturghie într-o vreme când preotului i se dădea cinci drahme.

Odată l-a văzut înălțat de la pământ. „Un Sfânt mai mare în tot Sfântul Munte nu am văzut”, spunea bătrânul Gherontie.

Bătrânul Paisie povestește: „Părintele Tihon, ca să nu se răspândească la Liturghie, încuia ușa bisericuței, iar eu spuneam Doamne miluiește de afară, de pe hol. Odată, la o Liturghie, în vremea sfințirii Cinstitelor Daruri, vocea lui nu s-a mai auzit. Am așteptat cinci ore, dar nu l-am întrerupt, fiindcă nu aveam binecuvântare. După cinci ceasuri a continuat cu Mai ales pentru Preasfanta… Unde se afla atâtea ceasuri? Se vede că era răpit în contemplație. În acea zi dumnezeiasca Liturghie s-a terminat după-amiază”.

Era cu desăvârșire lipsit de griji și nu se preocupa câtuși de puțin de cele exterioare. Chilia sa niciodată nu o mătura. Pe podeaua chiliei sale pământul și firele de păr formaseră niște movile ce semănau cu carapacea broaștei țestoase.

Făcea în jur de trei mii de metanii și sfătuia pe oarecare monah: „Să faci multe metanii, până ce se va uda flaneaua ta de transpirație, până vei schimba flaneaua”.

Din pricina stării îndelungate în picioare, picioarele sale erau mereu umflate.

Postea mult. O pâine se poate să o fi mâncat și într-o lună de zile. Într-o zi a spus celor doi ucenici să adune comoră[3] și să le fiarbă în oală. Când a văzut zeama roșie, le-a spus să nu mai fiarbă vreodată acele fructe, fiindcă au mult sânge.

Iubea mult studiul duhovnicesc. Citea două-trei ceasuri și se îndulcea. Spunea: „Cât de dulce este Avva Isaac!”[4]. Operele complete ale Sfântului Ioan Gură de Aur le-a citit de vreo două-trei ori.

Toată noaptea nu dormea aproape deloc. De îndată ce se înnopta, îi chema pe părinți în bisericuță, lovind în perete. Până la miezul nopții se rugau în bisericuță, unde cânta el însuși. Le spunea să stea jos în anumite momente, iar apoi să stea din nou în picioare. Se rugau pentru binefăcători și pentru toți cei care îi ajutau, după care mergeau la chiliile lor. Spunea călugărilor săi: „Aveți binecuvântare să faceți oricâte metanii vreți și, dacă puteți, să privegheați toată noaptea”.

Părintele Tihon spunea că la mănăstiri există nevoitori și părinți sporiți. Unul dintre aceștia este la Mănăstirea Karakalu (părintele Matei), unul la Mănăstirea Iviron (părintele Atanasie, cel care se și mărturisea la părintele Tihon) și unul la Mănăstirea Esfigmenu (părintele Atanasie).

Pustnicul Tihon ieromonahul

Spunea Starețul: „După trei ani de ședere într-o obște, monahul este gata de război” (duhovnicesc).

„Obiceiurile cele bune sunt virtuți, iar cele rele patimi”.

„Călugărul să nu aibă relație cu animalele, fiindcă acestea îi răpesc mintea și inima. Căci în loc să dea lui Dumnezeu toată dragostea sa, o împarte pe aceasta și animalelor”. Mai spunea că Sfântul Vasilie interzice monahului care mângâie pisică sau câine să se împărtășească.

„Rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă este grâu curat. Ucenicul cel bun poate dobândi rugăciunea”.

„Cu cercetarea Sfintei Scripturi, dacă cineva nu ia aminte, se poate înșela, precum Origen”.

„Mai bine trei metanii cu smerenie, decât mii cu semeție”.

„Numai smerenia ne va mântui. Adevărați smeriți-cugetători foarte puțini vei găsi. Trebuie să-i cauți cu lumânarea”. Atât de mult a iubit smerita cugetare, încât a cutreierat întreg Sfântul Munte, ca să găsească un om smerit. În cele din urmă a găsit la Mănăstirea Esfigmenu un bătrânel care se îmbrăcase ca și cu o armură cu adevărata și desăvârșita smerenie. Existau desigur și alții, dar erau ascunși de ochii celor mulți.

Pe părintele Tihon îl chemau la Esfigmenu ca să spovedească călugării de acolo. Pe atunci erau peste șaizeci de părinți. Avea evlavie la Sfântul Antonie de la Pecerska și slujea în peștera în care se nevoise. Apoi se întorcea la chilia sa pe jos și, desigur, mergea foarte repede.

Avea prietenie și multe legături cu Sfântul Siluan de la Rusikon, care după adormirea sa i s-a arătat părintelui Tihon și au vorbit împreună.

Un bătrân de la Karyes mărturisește: „Părintele Tihon era foarte simplu și trăia într-o lume a sa. Era foarte silitor și cu toate că postea, trupul său era bine legat. Când venea la chilia noastră și-l puneam să mănânce, lua numai două linguri de binecuvântare. Acum numai este nimeni ca el; nu căutați în zadar”.

Într-o zi a spus ucenicilor săi ca atunci când va muri, să nu-l dezgroape. Unul dintre ei însă a zis în sinea sa: „Îl voi scoate și voi spune iertați”. Părintele Tihon i-a citit gândul și i-a spus: „Nu este binecuvântare”. Până astăzi trupul său a rămas îngropat, așteptând Învierea cea de obște.

A adormit la 10 septembrie 1968, după ce a văzut în vedenie pe Maica Domnului împreună cu Sfântul Serghie și Sfântul Serafim, care i-au spus de mai înainte că după ce va trece praznicul Nașterii Maicii Domnului, vor veni să-l ia.

Lângă el se afla ucenicul său, Starețul Paisie, care l-a îngrijit la bătrânețe, l-a îngropat și a moștenit chilia sa. Apoi a scris viața părintelui Tihon, care i s-a și arătat după adormirea sa.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

 

[1] Regiune sihăstrească din preajma capitalei Karyes.

[2] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XXX, pf. 7.

[3] Fructe mici de culoare roșie.

[4] Se referea la Sfântul Isaac Sirul.

 

Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu

Pustnicul Tihon ieromonahul