/ Sfinţi şi Cuvioşi - Învăţătura / Sf. Nectarie, Învăţături (1). Calea fericirii.

Sf. Nectarie, Învăţături (1). Calea fericirii.

Sf. Nectarie, Învăţături (1). Calea fericirii.

Prolog

Sfântul Nectarie al Pentapolei, făcă­torul de minuni, este un dar al lui Dumnezeu oferit lumii nefericite şi săr­mane a veacului al XX‑lea. Este un mare Părinte al Bisericii în a cărui persoană sunt unite sfinţenia vieţii, harul facerii de minuni şi învăţătura ortodoxă.

S‑a născut în 1846 în Silivria, un oraş din Tracia răsăriteană. Urmând cursul vieţii sale, îl întâlnim la vârsta de paispre­zece ani la Constantinopol, unde lucrează şi în acelaşi timp îşi face şi studiile. Apoi la Mănăstirea Nouă din Hios, unde a fost tuns monah (1876) şi hirotonit diacon (1877), la Atena, unde şi‑a întregit studiile teologice (1885) şi în Egipt, unde a slujit vre­me de cinci ani la Patriarhia Alexandriei. Acolo a fost hirotonit preot (1886) şi epis­cop pentru mitropolia Pentapolei (1889). Dar din pricina invidiei pe care a provocat‑o lucrarea sa duhovni­cească, a fost clevetit şi îndepărtat de la Patriarhie. S‑a întors în Grecia în 1890 şi a fost simplu predicator până în 1894, când a fost numit director al Şcolii Rizarion[1]. În 1908, din motive de sănătate, a demisionat şi s‑a retras în Eghina, la Mănăstirea de călugăriţe „Sfânta Treime”, pe care el însuşi o întemeiase în 1904. Acolo a rămas ca duhovnic al mă­năstirii până la sfârşitul vieţii sale (1920).

Viaţa sa a fost o călătorie sfântă de şaptezeci şi patru de ani, plină de roadele Sfântului Duh. A postit, a privegheat, s‑a rugat. Şi‑a supus voia sa voii Domnului şi a devenit om al lui Dumnezeu, „pătimind şi învăţând cele dumnezeieşti”. A liturghi­sit ca un Înger, s‑a rugat neîncetat până s‑a ridicat de pe pământ la Cer. L‑a iubit cu înflăcărare pe Dumnezeu Cel în Treime şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. A fost un teolog insuflat de Dumnezeu şi un scriitor neobosit. A pre­dicat, a spove­dit, a povăţuit, s‑a jertfit pentru aproa­pele. Milosteniile şi minunile sale sunt ne-numărate. Prezenţa sa aducea linişte şi pace în inimile tuturor. Este cu adevărat mare, pentru că a câştigat cu smerenia cele înalte. A fost arhiereu al Celui Prea-înalt, însă nu s‑a dat înapoi nici de la a lucra în grădină, a face curăţenie, a re­para încălţăminte şi a ajuta la lucră­rile de construcţie până la bătrâneţe. A fost cle­vetit mult, dar a răbdat fără să se tulbure, s‑a rugat, a iertat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate. A fost un ur­mă­tor credincios al blândului şi smeritu­lui Iisus, pentru care Biserica l‑a canonizat în anul 1961.

Învăţăturile sale izvorăsc din viaţa sa cuvioasă. Redăm aici câteva fragmente din epistolele sale. Lucrarea de faţă este o mică culegere de învăţături scurte şi cu­prinzătoare, care se referă la viaţa duhov­nicească şi la nevoinţa pe care trebuie să o facă creştinul.

Calea fericirii

Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”[2].

Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să ră­mână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!

Cât se înşeală oamenii care caută feri­cirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfâr­şesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.

Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi‑vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi‑a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu? Nu cumva con­ştiinţa vă mustră pentru călcarea porun­cilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatori­rilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproa­pele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră a fost umplută de răutăţi şi patimi, dacă nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!

Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi. Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le‑a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.

Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.

Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de feri­cire.

 

Fragment din cartea Învăţături a Sfântului Nectarie al Pentapolei. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos.  Editura Evanghelismos, Bucureşti 2008.

 


[1] Liceu Teologic în Atena.

[2] II Corinteni 6, 16.

Sf. Nectarie, Învăţături (1). Calea fericirii.