/ Sfinţi şi Cuvioşi - Învăţătura / Sfântul Neofit și cele trei coordonate ale operei sale

Sfântul Neofit și cele trei coordonate ale operei sale

Sfântul Neofit și cele trei coordonate ale operei saleIn cele ce urmează, nu vom prezenta întreaga operă a sfântului care este foarte vastă, ci vom trasa numai direcțiile ei de forță, marile teme de meditație ale sfântului, care i-au marcat atât viața, cât și opera. Aceste teme și direcții ale operei lui sunt în strânsă legătură unele cu altele și le-am ales pentru discuție fiindcă ele au jucat un rol foarte important în formarea Sfântului ca monah și ca ascet zăvorât. Aceste trei mari teme sunt cugetarea la moarte, înfricoșătoarea Judecată și lupta cu patimile.

După cum singur povestește, încă de copil a fost marcat și preocupat aproape până la obsesie de deșertăciunea lumii prezente și de meditațiile asupra morții. Mai mult decât atât, cred că această acută percepție a morții iminente l-a și determinat să aleagă calea desăvârșită a celor singuratici. Ca tânăr monah, martor fiind în mănăstire al unor morți subite și neașteptate, realizează și se cutremură în fața deșertăciunii vieții umane. Și cu acest prilej se duce la starețul mănăstirii și-i cere pentru prima dată îngăduința de a se retrage la liniște în pustie pentru a-I sluji numai Unuia Dumnezeu, zicând: „De vreme ce așa sunt lucrurile în lumea aceasta, pentru ce oare nu purtăm de grijă și ne petrecem întreaga viață în deșertăciuni și împrăștierea în grijile cele lumești?”. Astfel, așteptarea sfârșitului, atât a sfârșitului personal, cât și a înfricoșătoarei Judecăți a Domnului, au fost mobilurile interioare în alegerea căii sale ascetice, dar și prilej pentru a vărsa lacrimi fierbinți de pocăință.

Cel mai bun pedagog și dascăl al vieții ascetice este moartea și amintirea ei permanentă: „Căci bun lucru este a purta în inimă în fiecare zi moartea și amintirea morții și să ne gândim cum trece viața noastră, ca nu cumva să vină moartea ca un fur[1] și să fim aflați nepregătiți și să suferim răzbunări”.

În strânsă legătură cu tema morții ne apare Judecata finală. Evenimentul final al istoriei omenirii este înfățișat de multe ori în operă, foarte plastic și foarte viu, dar noi ne vom opri doar asupra unui aspect, care și singularizează viziunea sfântului Neofit față de ceilalți sfinți ai Bisericii. Pentru Sfântul Neofit Judecata finală înseamnă mai presus de toate o nuntă. Versetul din Psalmul 118 citit la Miezonoptică, Iată Mirele vine în miezul nopții este interpretat de Sfântul Neofit în sens eschatologic. Este chipul celei de-a doua veniri a Domnului, când va veni ca Mire al sufletelor și al Bisericii, în bucuria desăvârșită a luminii celei neapuse. În acest sens, al eshatonului, tâlcuiește și Cântarea Cântărilor la finalul celor Cincizeci de capete. Chiar la trâmbița arhanghelului, arhanghelul va lăsa deoparte toate celelalte nume ale Domnului și va rosti numai numele de Mire: „Iată Mirele, ieșiți întru întâmpinarea Lui”, transformând practic momentul Judecății într-o mare bucurie nupțială: „Când Mirele cel „împodobit cu frumusețea”[2] va veni în chip strălucit cu mulțime de străjeri și îngerii vor anunța sufletele nuntite cu El și mai dinainte le vor vesti venirea Celui dorit, îngerul va zice: „Iată, „Mirele vine, ieșiți întru întâmpinarea Lui”[3]. Și acestea vor sălta și se vor bucura și se vor împodobi pentru întâmpinarea Lui și se vor umple de bucurie, auzind venirea Mirelui. Și pentru ce nu spune, așa cum au vestit mai înainte profeții, „iată, Domnul vine”[4] sau „Fiul lui Dumnezeu vine” sau Împăratul slavei vine[5], sau judecătorul judecătorilor ca drept judecător vine, ci, lăsând la o parte toate acestea și celelalte nume ale Lui mari și înfricoșătoare, Îl numește pe El Mire, zicând: „Iată, Mirele, vine”? Fiindcă nu este nimic dintre cele cunoscute de noi în viața aceasta mai plin de bucurie decât nunta. Căci, în ziua nunții, uită mirele și mireasa toată întristarea și necazul și toate metehnele vieții acesteia. Se înțelege însă că de această nuntă se vor împărtăși doar sufletele vrednice, care s-au curățit de patimi.

Și intrăm deja în cea de-a treia temă, lupta cu patimile. Pentru sfântul Neofit, patimile nu sunt ale firii, sunt accidente ale firii după cădere. Sunt domeniul iraționalității absolute. Prin patimi omul devine irațional și dobitocesc, pierde toată vrednicia lui, chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ca și Sfântul Macarie și Ioan Scărarul, Sfântul Neofit vede patimile ca un lanț, în care acestea se nasc unele din altele. Pentru sfântul Neofit există însă „o treime prea rea de patimi” care nasc toate celelalte patimi, slava deșartă, lăcomia pântecelui și iubirea de argint, aceasta este treimea cea prea rea și atotpierzătoare: „Slava deșartă i-a făcut pe îngerii cei cerești demoni subpământeni[6], lăcomia pântecelui și slava deșartă l-au scos afară din Rai pe omul plăsmuit de Dumnezeu[7], iubirea de argint l-a schimbat pe Iuda din apostol și ucenic în trădător și vânzător al propriului Stăpân. Și ucenic fiind al omului lui Dumnezeu, Ghiezi a moștenit argintul lui Neeman și lepra lui[8]”. Împotriva acestor trei patimi sfinții părinți au luptat cu bărbăție prin cele trei virtuți opuse: „Căci încingându-și cele trei arme plăcute lui Dumnezeu, mă refer la postul împreună cu smerenia și neagonisirea, au nimicit puterea celor trei patimi, lăcomia pântecelui, slava deșartă și iubirea de arginți. Și nimicind cu bărbăție puterea acestora ca a unor stăpâne rele și maici cu multe odrasle au nimicit împreună cu acestea și odraslele lor nelegitime, adică, desfrânarea, care este fiica lăcomiei pântecelui, mândria, întâia născută nelegitim din slava deșartă, acedia, cumplita progenitură a iubirii de argint și simplu toată felurita puime a acestora, pe care cineva ar afla-o înmulțindu-se mai mult decât nisipul mării. Dar pe acestea toate împreună cu maicile lor, le-au sfărâmat cu bărbăție luptătorii aceia, care s-au îndreptat prin curăție și prin străvedere și bărbăție cu darul lui Dumnezeu”. Așa cum patimile nasc alte patimi, tot așa virtuțile nasc alte virtuți care ne înrudesc cu Dumnezeu:

„Căci zic unii, curăția se naște din post, din smerenie, discernământul și străvederea. Neagonisirea a născut bărbăția și bărbăția iarăși naște neagonisirea și una alteia a devenit și maică și fiică. Căci maicile cele bune și înfrânate nasc cele bune, iar maicile cele rele și desfrânate nasc cele rele și desfrânate.

Căci ce bine poate să se nască din desfătarea cea fără de măsură, decât numai desfrânări și întinăciuni și multe griji și trup îngrășat și boli dese, boli grele ale sufletului și trupului și cele corespunzătoare acestora. Dar ce rău poate să se nască din înfrânare și post cu măsură, decât numai curăție și înfrânarea și liniștirea gândurilor, veștejirea trupului și înmulțirea sănătății, viață neîmprăștiată, disprețuirea celor pământești și încredințarea celor cerești și împlinind viață îngerească în trup. Căci astfel trăind purtătorii de Dumnezeu părinții noștri au dobândit moștenirea cea de sus și premiile biruinței”. Omul trebuie să lupte nu doar cu patimile, ci cu înseși pricinile patimilor care sunt poftele și gândurile necurate: „Dar ne învață și pe noi să ne omorâm trupul cu poftele și patimile lui[9]. Fiindcă pofta naște patimile, nu vrea învățătorul astfel ca noi să omorâm numai patimile, ci împreună cu ele toate și poftele. Fiindcă așa cum femeia, luând în pântece, naște prunc, așa și inima împătimită, zămislind pofta, naște patima[10]. Și cel ce voiește să se slobozească din patimile pierzătoare trebuie să alunge și poftele. Căci, când mintea și inima devin neapropiate poftelor pătimașe, odată cu patimile sunt omorâte și acestea. Și trupul omorât cu patimile[11], adică cu păcatele, și poftele, adică cu gândurile necurate, se leapădă de sine, adică de plăcerile trupești și Îl iubește pe Hristos și ia crucea Lui, adică omorârea patimilor, și Îi urmează Lui către viața veșnică”.

Aceste trei mari direcții ale operei sfântului Neofit au fost cele care i-au marcat și viața lui ascetică, opera lui devenind astfel oglinda viețuirii lui în sihăstrie, împlinind porunca Domnului de a învăța neamurile atât cu fapta, cât și cu cuvântul, totul pentru a ajunge la condiția chipului îngeresc, la îndumnezeire, la restaurarea omului lăuntric și în final la unirea cu Mirele-Hristos:

„Când cineva cu ajutorul lui Dumnezeu alungă din trupul său și din inima sa plăcerile trupești și va disprețui slava deșartă și bogăția care curge și nemăsurata desfătare, atunci numaidecât și petrecerea lui este în ceruri”.

[1] 2 Tes. 5, 2, 4; 2 Ptr. 3, 10

[2] Ps. 44, 3. 

[3] Mt. 25, 6.

[4] Is. 40, 10.

[5] Zah. 9, 9.

[6] Fc. 6, 1-4.

[7] Fc. 3.

[8] 4 Rg. 5.

[9] Gal. 5, 24; Col. 3, 5.

[10] Iac. 1, 15.

[11] Mt. 16, 24.

sursa: doxologia.ro

Sfântul Neofit și cele trei coordonate ale operei sale