/ Viaţa duhovnicească / Cea mai mare tragedie umană, amintită la început de Post Mare

Cea mai mare tragedie umană, amintită la început de Post Mare

Cea mai mare tragedie umană, amintită la început de Post Mare

Nu este vorba de vreun cutremur sau tsunami devastator. Nici de vreun război de proporții mondiale, care să facă milioane de victime. Nici de vreo Hiroshimă sau virus mortal. Deși toate acestea s-au petrecut. Și multe altele, asemenea lor, sau mai înfiorătoare, la auzul cărora simți o durere enormă sau o frică justificată, determinată de faptul că ți s-ar putea întâmpla și ție. Nu… Este vorba de altceva. Cu mult mai grav și cu mult mai vechi. Ceva despre care ai auzit, citit, vorbit. Cu care te-ai obișnuit sau poate chiar pui la îndoială. Ceva care, totuși, te privește. Pe tine și întreaga umanitate. Dintotdeauna și pentru totdeauna. Ceva îngrozitor de adevărat și de grav: tragedia lui Adam, tragedia lumii. Căderea lui în neascultare, cu toate urmările ei, inclusiv cele amintite la început. Dar mai mult, pierderea Raiului. A comuniunii directe cu Dumnezeu. A veșniciei în trup. A sănătății perfecte. A ordinii lumii ireproșabile. Năruire totală. Însingurare între spini și pălămidă. Alături de ea. Eva. De ei, mai târziu. Urmașii, purtătorii aceluiași blestem. Aceleeași morți. Aceleeași stări de păcat. Miliarde de suflete, purtând în sine virusul. Urmările căderii. Deznădejdea. Speranța. Da, în cele din urmă speranța. Că totul va fi bine într-o zi. Va birui viața. Veșnicia. Raiul. Toate acestea, trăite azi, la Liturghia Duminicii de dinaintea Postului Mare…

Ah, Răstignire! Cruce, stăvilind uragane. Sânge, curățind molimi din duhuri. Mai apoi, Înviere! Uși sfărâmate în cele dedesubt. Uși, deasupra, deschise înspre Rai. Speranță atinsă. Mână întinsă. Spre Adam cel dintâi. De către cel de-al doilea Adam. Paradis redăruit tuturor. Prin jertfă. Prin Iubire.

Taine răsfirate peste milenii. Ieșind în lume prin zidurile bisericilor, în cânt de psalt. Intrând în inimi. În simțiri. Trăite și retrăite plenar prin slujbe – ferestre spre trecut, uși spre viitor. Căi de participare personală la istoria omenirii. La căderi și ridicări. Realități ce mă privesc. Și pe tine. Și pe ei. Chiar dacă nu vor să știe. Pentru că toți suntem parte din lume. Uniți prin fire. Prin căderea Adamică. Prin salvarea Hristică. Cu toții suntem angrenați pe calea spre Raiul final, după care au suspinat atât, până la Hristos. Care suspină după noi atât, după Hristos.

Ah, Raiule, așteaptă-mă. Nu te închide iar. Știu că nu te merit. Că te ocolesc. Iubesc răspântiile și căile lăturalnice. Dar vreau… Vreau să mă înfiezi. Prin jertfa Lui. Prin micul meu efort. De mâine. Prima zi de Post Mare. Voi încerca să mă înalț. Voi pătrunde în preambulul tău. În biserică. Voi asculta istoria căderii și a ridicării prin pocăință. Atâta concentrare de destine în Canonul cel Mare. Andrei Criteanul, Sfântul. Îl voi asculta smerit. Mă voi întâlni cu strămoșii mei, de la Adam până la Hristos. Și după. Voi lua putere. Tragedia se va transforma în biruință. Biruința Vieții veșnice și a Raiului răsădit în mine. După care tânjesc. Pe care trebuie să-l cultiv încă de aici.

Bucură-te, omule, că poți fi cetățean al Raiului. Luptă pentru asta! Merită. Marele câștig: veșnicia! Iar postul te ajută! Ajută-te și tu!

Pr. dr. Petru Sidoreac

 

Cea mai mare tragedie umană, amintită la început de Post Mare