/ Viaţa duhovnicească / Efectele medicale ale rugăciunii

Efectele medicale ale rugăciunii

Efectele medicale ale rugăciunii

 

Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să ajungem şi la sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în manifestarea sentimentului religios.

Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940‑1944, a urmă­rit îndeaproape efectele fiziologice şi curative asupra celor ce se roagă.

Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.

Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dez­voltarea simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte, sentimentul reli­gios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că ignoră dezvoltarea simţului religios (sacru), care influenţează mult mai mult personalitatea indi­vidului decât raţiunea.

Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiri­tului uman spre Creatorul lumii.

În general, rugăciunea este un strigăt de ajutor, este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumu­seţea absolută, Tatăl şi Mântuitorul nostru.

Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.

În sensul ei cel mai adevărat, rugăciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea ob­scură a inteligenţei. Tehnica rugăciunii am învăţat‑o de la sfinţii creştini, care timp de 20 de veacuri au iniţiat lumea în viaţa religioasă.

Creştinismul L‑a adus pe Dumnezeu la înde­mâna tuturor. I‑a dat înfăţişare, L‑a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.

În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât intelectual. Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot reprezen­ta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.

Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă sau gând. Sfântul Aloisiu spunea: „Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu, Tatăl nostru”.

Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem linişte în suflet. Echi­librul fizic şi psihic este greu de obţinut în învăl­măşeala şi zgomotul oraşului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care putem găsi condiţii prielnice pentru liniştea inte­rioară.

Numai când devine un obicei, rugăciunea influ­enţează cu adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Ea trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă, un fel de a trăi.

Efectul rugăciunii se produce în mod impercep­tibil, insesizabil. Foarte puţini oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciu­nea îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupu­lui într‑un fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.

Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dez­văluie calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frec­ventă, influenţa este foarte clară. Ea constă întru‑un fel de transformare mintală şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv şi adeseori insesizabil. S‑ar putea spune că rugăciunea aprinde în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină, omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.

Rugăciunea îl stabileşte într‑un echilibru de modestie, umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide sufletul şi este gata să primească împă­răţia harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţe­leasă în acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activi­tatea morală, o putere mai mare de a su­porta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia, calomnia, boala şi moartea.

Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfor­ta­re a personalităţii, uneori chiar naşterea erois­mului.

Echilibrul obţinut prin rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciu­nea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.

Rugăciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Contactul cu Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt imprimă în sufletul omu­lui pacea, care apoi radiază din el şi se difuzează pretutindeni.

Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afec­tiv, se obţine vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S‑au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonială. Efectul se produce aproape totdeauna în acelaşi chip, la început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repară.

Miracolul este caracterizat printr‑o rapidă accele­rare a proceselor de vindecare.

Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru ca fenomenele de vindecare să se pro­ducă. Dar totdeauna să fie lângă el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi intensitatea ru­­gă­ciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta.

În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că marile civilizaţii s‑au dezvoltat datorită simţului sacru şi au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui fenomen, simţul moral dis­pare la scurt timp după dispariţia simţului sacru, omul aflându‑se atunci într‑o stare de mare pri­mejdie.

Simţul sacrului s‑ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen, iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei. Cu alte cuvinte, rugă­ciunea este o funcţie normală a corpului şi sufle­tului nostru.

S‑a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă, superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască viaţa celui bolnav.

Regulile de igienă biologică, alimentară, morală şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din această religie cea mai vestită ştiin­ţă. Profitând de această ştiinţă, medicii ar putea reda permanent bolnavilor puterile pierdute.

În concluzie, efectele rugăciunii şi intervenţia divi­nităţii nu se produc decât după ce omul s‑a rugat cu stăruinţă, până la completa purificare a trupului şi sufletului. Astfel, cu ajutorul rugăciunii, celulele organismului uman şi fiziologia lor stau în prezenţa harului necreat divin ce trebuie să fie invo­cat cu smerenie şi umilinţă de noi prin rugăciunea începătoare „Împărate ceresc”.

De aceea, boala este considerată de cele mai multe ori urmarea încălcării legilor firii, adică a legi­lor instituite de Dumnezeu. În acest sens ni se spune în Biblie: „Inima omului este nespus de înşelătoare şi rea, cine poate s‑o cunoască?”.

Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, rea­şezând toate celulele şi funcţiile corpului în faţa puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obţinem „odihnă” şi refacere. Totul se petrece în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu l‑ar asculta pe om şi i‑ar da răs­puns.

„Rugaţi‑vă neîncetat” (I Tesal. 5, 17).

„Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în Scriptură. Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare şi tămăduitoare.

 

Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009

 

Efectele medicale ale rugăciunii