/ Predici şi articole / FIECĂRUIA DUPĂ PUTEREA SA

FIECĂRUIA DUPĂ PUTEREA SA

FIECĂRUIA DUPĂ PUTEREA SAEvanghelia Duminicii a 16-a după Rusalii

Matei 25, 14-30

De câte ori citim această evanghelie, gândul ni se duce involuntar către vremurile din urmă când fiecare va trebui să dea socoteală Dreptului Judecător de faptele vieţii sale. Către sfârşitul evangheliei, Sfântul Matei aşază câteva parabole referitoare la Parusie, adică la venirea Împărăţiei despre care unii credeau că va fi într-un viitor foarte apropiat. Aşa aminteşte pilda cu smochinul (24, 32-33), cu cele zece fecioare şi anunţul pentru priveghere (25, 13), sau cu judecata viitoare (25, 31-46). Că este vorba în parabola evangheliei din Duminica a 16-a după Rusalii despre venirea întru putere a Domnului se observă atât de pregnant din sentinţele stăpânului: „intră întru bucuria domnului tău“ şi „aruncaţi-o în întunericul cel mai dinafară“ care fac trimitere cum nu se poate mai limpede la rai şi la iad şi ni-l arată pe „omul oarecare“ sau „stăpânul“ de la urmă ca pe Însuşi Hristos Cel care se va întoarce la sfârşitul veacurilor să judece lumea.

Cât despre istorisirea în sine a parabolei, mai ales pentru vremea de azi când fiecare urmăreşte să-şi îndoiască arginţii, ea parcă-i luată din realitatea noastră. Să ne închipuim un mare patron care-şi pune directori peste firmele sale şi pleacă apoi în străinătate. Îşi alege oameni de răspundere după mărimea capitalului său, apreciind puterea fiecăruia de a gestiona bine averea încredinţată. Şi pleacă, nu fără teama de a nu-l falimenta slujitorii, ştiind că-i cunoscut ca un patron dispreţuitor şi, pe deasupra, şi aspru.FIECĂRUIA DUPĂ PUTEREA SA

Întors din vacanţă ori de la afaceri la capătul pământului, face întâi un control financiar al societăţii. Dintre cei trei directori, doi sunt avansaţi în răspundere. Au fost aflaţi vrednici chivernisitori ai capitalului încredinţat şi s-au ales cu avansări în funcţii şi, implicit, cu remuneraţie pe măsură. Ultimul însă a îndreptat firma încredinţată spre faliment. Ştiindu-l pe patron aspru la mânie şi tremurând la gândul că orice tranzacţie încercată ar da greş şi l-ar face să piardă din banii primiţi, şi-aşa mai puţini ca ai celorlalţi – dovadă că patronul l-a citit că nu-i în stare de prea mult –, acesta s-a purtat cu totul lipsit de răspundere, „ascunzând talantul“ stăpânului, conservând adică afacerea cu o falsă precauţie. La întoarcere, cunoscând evoluţia capitalului, nu-l verifică întâi pe cel mai slab, ci începe cu cei mai vrednici, ca să-l poată sancţiona mai drastic pe slujitorul necredincios.

Să ne gândim la ascultătorii Domnului cărora El le adresase parabola aceasta. Oare înţelegeau ei mai mult decât înţelegem noi astăzi când ni se predă cuvântul acestei evanghelii? Nu se întâmplă şi azi că atâţia ascultători nu înţeleg mesajul unei predici, nu pentru că predica-i savantă, ci pentru îngustimea prea crasă a unora ce se cred pretendenţi la înviere? Aşa era şi atunci în masa gloatei pestriţe, multe urechi, dar tot atâtea surde, multe minţi, dat prea multe întunecate de orgolii păcătoase. Oare nu primise aşa mare valoare poporul lui Israel din partea lui Dumnezeu? Cum s-a folosit de această mare încredere acordată lui cu atâta dragoste în vremurile de demult?

FIECĂRUIA DUPĂ PUTEREA SADar poate că gloata va fi gândit că cei vizaţi în parabola Mântuitorului vor fi fariseii şi cărturarii, mai-marii ei pe care Iisus îi avea mereu în atenţie ca pe unii care discreditau prin făţărnicia lor chemarea în slujba încredinţată. Parabola trebuia să trezească, însă, atât un popor înşelat şi îmbătat de faptele strămoşilor şi de chemarea de ales al lui Dumnezeu, pus deoparte dintre neamuri, cât şi pe mai-marii lui care nu numai că pentru ei şi-au încuiat uşa cerurilor, dar nici altora nu le arătau drumul spre mântuire.

Câtă responsabilitate n-a pus Dumnezeu şi pe umerii noştri! Meditând la împărţirea darurilor după puterea fiecăruia, Sfântul Clement Alexandrinul merge mai departe şi dezvoltă răspunderea purtătorilor de cuvânt prin scris sau prin viu grai: „Ştiinţa predicării Cuvântului este oarecum o lucrare îngerească şi aducătoare de folos, oricum s-ar face, fie cu mâna (adică prin scris n.n.), fie cu limba”1. Cât despre răsplată, „purtarea de grijă a lui Dumnezeu dă celui care se îndeletniceşte cu predicarea Cuvântului cele mai mari bunătăţi: început al credinţei, zel pentru vieţuirea creştină, impuls spre adevăr, dorinţă de cercetare, descoperire a gnozei; într-un cuvânt, îi dă pricini de mântuire”2. O, ce răspundere mare avem pentru darul Cuvântului! Fiecare, după darul primit, trebuie să pătrundă mai adânc în cunoaşterea adevărului şi-n trăirea credinţei, nu-i aşa? Dar vai, câţi nu-şi îngroapă darul în pământul nepăsării şi al încrederii înşelătoare că lor Duhul le înmulţeşte darul fără să depună partea de osteneală ce-i revine slujitorului responsabil de chemarea sa! Pentru netrebnicia unora ca aceştia, plata-i scrâşnirea dinţilor în plânsul fără leac din afara luminii. Veşnică şi amară pedeapsă pentru lucrătorii cei slabi.

 

Pr. Petru RONCEA 

 

1 Clement Alexandrinul, Stromatele, PSB 5, EIBMBOR,  Bucureşti, 1982, p 13;

Ibidem.

FIECĂRUIA DUPĂ PUTEREA SA