/ Predici şi articole / SĂ FACEŢI BINELE

SĂ FACEŢI BINELE

SĂ FACEŢI BINELE

Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii Luca 6, 31-36

Predica de pe Munte a Mântuitorului cuprinde în sine multe paradoxuri pentru gândirea iudaică atât de adânc înfiptă în tradiţiile sinaitice, încât proclamarea deschisă a adevărurilor şi învăţăturii Noului Testament s-a izbit chiar de la început de greutatea determinării iudeilor spre a deveni membri ai Împărăţiei harului. Atât de tare erau înţepeniţi în litera Legii şi, mai ales, în răstălmăcirile lipsite de viaţă ale fariseilor, încât principiile înalte ale învăţăturii Mântuitorului aproape că li se păreau a fi chiar împotriva Legii lui Moise. De aceea, Domnul  îi atenţionează pe ascultătorii Săi nedumeriţi: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc“ (Mt 5, 17), cerându-le să-i întreacă pe cărturari şi pe farisei în dreptatea lor, ca să poată intra în Împărăţia Cerurilor (cf. Mt 5, 20).

Dreptatea fariseilor fusese atât de îmbâcsită de mulţimea ritualurilor născocite de ei, încât a o depăşi pe aceasta nu se putea decât cu o revoluţionare a înţelesului dintâi al Legii, în sensul haric al iubirii dumnezeieşti. Dacă ei ajunseseră să socotească necurat pe un om care se atingea de cartea Legii, a cărei piele pe care ea era scrisă ar fi putut aparţine unui animal necurat; sau dacă aveau îngăduinţă să-şi alunge femeia numai şi dacă au văzut alta mai frumoasă decât ea, ori chiar dacă a pus prea multă sare în mâncare sau a afumat-o, gândiţi-vă cât de multe avea de reaşezat Mântuitorul în conştiinţa ascultătorilor Săi. Într-o astfel de societate bazată pe răsplătirea răului cu rău şi pe târguiala fără scrupule cu demnitatea umană, venirea Mântuitorului a trebuit să arate o altă metodă de răsplată a răului pricinuit. El a venit să pună bazele unei noi stăpâniri în lume, anume a binelui care să domine răul până atunci victorios în umanitate.

În Vechiul Testament, răul conducea lumea, iar binele trebuia să-şi susţină existenţa prin multă osteneală. Potopul din timpul lui Noe a fost o lucrare a lui Dumnezeu ca să reînvie binele care dispărea încetul cu încetul din lume. Alegerea unui popor dintre celelalte, darea Legii, prezenţa profeţilor, toate acestea au fost pricini pentru ca binele să poată străbate istoria mai cu uşurinţă, măcar în sânul unui mic popor care şi el s-a arătat de atâtea ori potrivnic binelui. Dar, prin venirea Mântuitorului, răul a pierdut orice biruinţă, boldul morţii s-a rupt şi împărăţia binelui şi a harului a sosit.

Textul evangheliei din duminica a nouăsprezecea după Rusalii arată o importantă latură a binelui care trebuie să domnească în lume: iubirea vrăjmaşilor. Ea ţine de dragoste, aceea pe cât de vânturată în cuvinte, pe atât de anevoie de ajuns la ea. N-aţi observat adesea că cei care teologhisesc prea mult despre dragoste n-au timp să-i cunoască măsura? Şi, dimpotrivă, că cel care-şi iubeşte vrăjmaşii nu-şi afişează virtutea, ca să nu-şi piardă răsplata? Un mare Părinte bisericesc, Diadoh al Foticeii, dă o definiţie pe cât de scurtă a iubirii, pe atât de şocantă: „Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei care ne ocărăsc“[1]. O, cât de conformă cu evanghelia iubirii vrăjmaşilor este acest cuvânt filocalic! Pe măsură ce eşti mai batjocorit de fratele tău, să cauţi cum să ţi-l faci mai prieten, astfel împlinind cuvântul Mântuitorului: „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu-mprumut nimic nădăjduind“, adică oferind cuiva un împrumut cu intenţia de a-l face «uitat»[2]. „Şi atunci răsplata voastră va fi multă“, conchide Hristos, când aproapele are loc în inima noastră, fie el chiar şi vrăjmaşul nostru. Când nu ne mai iubim pe noi înşine, eul nostru, ci, în locul lui, stă aproapele, adică Hristos.

Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte cinci modele de iubire între oameni şi cred că acestea se regăsesc în lume astăzi cu prisosinţă: „Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe“[3]. Şi, mai departe, vădindu-ne parcă micimea dragostei noastre trâmbiţate uneori cu neprefăcută obrăznicie, zice acelaşi Părinte filocalic: „Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi, în sfârşit, pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti pe tot omul deopotrivă“.

Încheierea evangheliei cu invitaţia la milostenie este poate cea mai concludentă mărturie a iubirii aproapelui. Dacă bunătatea lui Dumnezeu se descoperă lumii prin milostenia Sa faţă de toţi oamenii, apartenenţa noastră la Împărăţia Cerurilor nu poate fi altfel înfăţişată înaintea lumii decât fiind oameni ai milosteniei, după cum atât de limpede ne-o arată aceasta Sfântul Evagrie Monahul: „Chiar numai pâine, sare şi apă de-ai avea, şi cu acestea poţi să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini. Iar de cumva n-ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai cu bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea poţi primi răsplata iubirii de străini. Că s-a zis: «Cuvântul este mai presus de dar». Unele ca acestea trebuie să le cugeţi asupra milosteniei“[4]4.

Cititorule! Poate ai mulţi vrăjmaşi dintre oameni, toţi creştinii au potrivnici. Dar tu cum faci binele şi cum îl aperi de incursiunea răului?

 

Pr. Petru Roncea

 

[1] Diadoh al Foticeii, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p 413;

[2] vezi explicaţia lui IPS Bartolomeu la nota de subsol a versetului Lc 6, 35, Biblia, Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, 2001;

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p 80;

[4] Evagrie Monahul, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p 64.

SĂ FACEŢI BINELE