/ Viaţa duhovnicească / Sfaturi către monahi (Ţ). Rugăciunea (3).

Sfaturi către monahi (Ţ). Rugăciunea (3).

 Sfaturi către monahi (Ţ). Rugăciunea (3).

 

Cei bolnavi, care nu se pot nevoi trupeşte, se pot nevoi duhovniceşte cu atenţie şi cu rugăciune neîncetată pentru a-şi dezrădăcina patimile sufleteşti şi pot cugeta neîncetat la Sfintele Patimi ale Domnului, pentru ca prin aceasta să li se îndulcească durerile lor şi petrecând întru răbdare, să slăvească pe Dumnezeu, ca să ia cununa de mucenici.

În vremea rugăciunii, când ceilalţi se nevoiesc cu canonul lor, dacă cineva nu poate face metanii, să facă închinăciuni sau cel puţin să rostească rugăciu­nea şi să nu doarmă, dacă nu este bolnav sau nu este obosit. Să ne cercetăm mereu pe noi înşine, dacă suntem într-o stare duhovnicească bună sau nu, ca să nu lăsăm fără pază sinea noastră şi să ne facă vreo surpriză vrăjmaşul care nu doarme niciodată, ci mereu se gândeşte cum să afle vreun prilej ca să ne facă rău.

De aceea, când vreodată ne vedem pe noi înşine amorţiţi duhovniceşte şi cu inima îngheţată, va trebui să cercetăm vreun om nevoitor ca să ne dezmorţim sau vreun om în suferinţă, ca inima noastră să fie nevoită să se îndurereze, pentru ca în felul acesta să ajute cu dragoste şi să se încălzească cu ea, ca să se dezgheţe.

Când omul este sănătos duhovniceşte şi se înde­părtează de oameni ca să-i ajute mai mult cu rugă­ciunea sa, atunci pe toţi oamenii îi socoate sfinţi şi numai pe sine se crede păcătos.

Mult ajută pustia (în această stare duhovnicească bună) cu dăruirea totală lui Dumnezeu, împreună cu lipsa de grijă şi neîmprăştierea, pentru ca sufletul nostru să facă mari salturi duhovniceşti. Dar atunci este trebuinţă şi de multă luare-aminte pentru ca nevoitorul să nu cadă în înşelare.

De aceea va trebui ca cel ce se nevoieşte să-şi aibă capul foarte bine încuiat, ca nu cumva vrăjmaşul să-i strecoare gândul mândriei şi să-l înşele cu imaginaţii şi lumini false care nu urcă la rai, ci prăbuşesc în haos. Vicleanul prezintă prăpăstiile ca nişte livezi şi înşală făpturile slabe ale lui Dumnezeu. Cel care este sănătos duhovniceşte nu urmăreşte în această viaţă nici măcar luminile adevărate, ci numai mila lui Dum­nezeu, iar El dăruieşte zidirii Sale tot ce are nevoie.

Cei din viaţa de obşte, prin întrajutorarea lor fră­ţească, călătoresc mai sigur decât sihaştrii care sunt singuri. Aceasta numai dacă nu pricinuiesc sminteli între ei (certuri), căci cu mai puţină lepădare de sine pot spori duhovniceşte. În timp ce sihastrul va trebui să aibă multă lepădare de sine, să-şi sape mai întâi mormântul său şi abia după aceea să-şi înceapă nevoinţa sa duhovnicească cu multă smerenie şi discernământ, cu neîncetată trezvie şi rugăciune.

Începătorul care fuge de siguranţa obştei şi se închide în mod egoist în chilie (face pe zăvorâtul) este ca şi cum s-ar închide într-o cuşcă pentru nebuni. Dacă este şi supărăcios din fire şi închis în sine, atunci este înecat de gânduri şi de nelinişte. Dacă are puţină smerenie, se va întoarce în obşte şi astfel se va mântui, iar dacă stăruie în acestea, se pierde.

Înaintarea firească a monahului este astfel: mai întâi să se supună, iar apoi să se instruiască şi să se nevoiască mereu, cu multă smerenie, cerând cu evla­vie mila lui Dumnezeu. În felul acesta nevoitorul urcă încet-încet pe Golgota, se răstigneşte, iar apoi învie duhovniceşte, bucurându-se îngereşte şi slavoslovind pe Dumnezeu precum îngerii.

Însă cei care trăiesc viaţa duhovnicească în chip lumesc, adică doresc numai Paştile, fără să treacă mai întâi prin Postul Mare, prin Răstignire, este cu ne­putinţă să învie duhovniceşte şi să-L iubească pe Hristos, deoarece nu i-a durut mai întâi pe ei înşişi, ca să simtă durerile lui Hristos suferite pentru mântuirea noastră şi astfel să se îndulcească de dragostea Lui şi să înnebunească duhovniceşte, petrecând deja în rai.

Aşadar, când omul nu înaintează pe drumul firesc al vieţii duhovniceşti, Răstignire – Înviere, ca să trăias­că stările pascale, cele cereşti, este mai ticălos decât oamenii lumeşti. Deoarece mirenii pot înţelege într-o oarecare măsură atunci când cineva le vorbeşte despre dragostea duhovnicească, pe când cei care au pornit pentru dragostea dumnezeiască şi pentru lucrurile cele înalte, dar socotesc că acestea le pot găsi şi în bucuriile lumeşti (cele care nu osândesc), au rămas la mijlocul drumului ca femeia lui Lot[1]. Este firesc ca inima lor să fie nesimţitoare ca piatra, smin­tindu-se chiar de cuvintele „iubire  dumnezeiască”, pe care le aud citindu-se în cărţile Bisericii noastre.

Aceşti oameni au mai multă nevoie de rugăciune, pentru ca Dumnezeu să facă minune cu ei, să le schimbe inimile lor de piatră în inimi de carne, duhovniceşti, ca să iubească pe Dumnezeu, deoarece numai El poate face din pietre fii ai lui Avraam[2], precum spune Evanghelia.

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

 


[1] Fac. 19, 26.

[2] Mt. 3, 8.

 

Sfaturi către monahi (Ţ). Rugăciunea (3).