/ Viaţa duhovnicească / Sfaturi către monahi (U). Părinţii Bisericii (1)

Sfaturi către monahi (U). Părinţii Bisericii (1)

Părinţii Bisericii

Sfinţii Părinţi, odinioară, fugeau mai întâi în pustie şi se pustiau de patimile lor prin nevoinţă şi, fără planuri şi programe personale, se lăsau în mâinile lui Dumnezeu evitând vredniciile şi stăpânirea asupra altora, chiar şi atunci când ajungeau la măsura sfinţeniei. Numai atunci când Maica Biserică avea nevoie, făceau ascultare de voia lui Dumnezeu şi proslăveau numele Lui prin viaţa lor sfântă. Adică deveneau donatori duhovniceşti de sânge, după ce dobândeau în pustie sănătatea duhovnicească printro hrană duhovnicească bună şi printr-o supraveghere atentă de sine.

Din păcate însă, în epoca noastră mulţi dintre noi, influenţaţi de dragostea lumească, care nu are nici un corespondent duhovnicesc, mergem chipurile să facem binele, să dăm sânge, dar sângele nostru este plin de microbi duhovniceşti şi astfel mai mult vătămăm.

Dar dacă am fi trăit după Sfinţii Părinţi, am fi dobândit cu toţii sănătatea duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toţi eterodocşii şi astfel şi-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase şi s-ar fi mântuit fără predică. Căci ei nu sunt impresionaţi de tradiţia noastră patristică, ci vor să vadă şi continuitatea noastră patristică, adică adevărata noastră înrudire cu Sfinţii.

Din nefericire, în epoca noastră s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele de virtute, deoarece oamenii au fost influenţaţi de duhul lumesc, care urmăreşte numai înlesnirile şi evită osteneala trupească. Adică cei mai mulţi dintre noi ne odihnim în multa citire, dar din cele citite punem în practică foarte puţin sau deloc. Ne minunăm de sfinţii nevoitori ai Bisericii noastre, fără să ne dăm seama cât s-au ostenit, deoarece nu ne-am ostenit ca să înţelegem osteneala lor, ca să-i iubim şi să ne nevoim cu mărime de suflet pentru a-i urma.

Dar cei care se nevoiesc cu mărime de suflet nu se cruţă pe sine, ci se scot ei înşişi din orice lucrare a lor, ajută foarte mult, pentru că numai atunci se odihnesc sufletele care au nevoie de ajutor şi numai atunci se va odihni şi sufletul lor atât în această viaţă, cât şi în cea veşnică.

Cei care urmăresc stăpâniri, dar sunt stăpâniţi de patimi şi prezintă interesele lor personale ca duhovniceşti, apelând chiar şi la stăpânirile lumeşti ca să le rezolve problemele lor bisericeşti, unii ca aceştia sunt deja părăsiţi de harul lui Dumnezeu.

Să nu ne înşele cel viclean cu „chem pe Cezarul”, deoarece Apostolul Pavel s-a predat în stăpânirea Cezarului deoarece primise mai înainte vestire de la Dumnezeu că va propovădui pe Hristos şi în Roma. De aceea, a apelat la Cezarul pentru a fi dus în Roma (ca să i se asigure transportul).

Când cineva încearcă să rezolve problemele bisericeşti într-un mod ortodox, dar scopul lui este să se aranjeze cât mai bine pe sine însuşi, cum va fi unul ca acesta binecuvântat de Dumnezeu?

Nu trebuie să se lase impresionat nimeni de cei care aranjează treburile bisericeşti foarte bine, în chip ortodox, dacă ei înşişi nu sunt bine înrădăcinaţi în Biserică, ci o tulbură cu exagerări sau pogorăminte fără discernământ.

Cele două extreme întotdeauna o chinuiesc pe Biserica Mamă, dar şi cei care le susţin se chinuiesc, deoarece aceste două extreme de obicei străpung… Adică este ca şi cum un capăt l-ar ţine îndrăcitul, care suferă de obrăznicie duhovnicească (dispreţ faţă de toate), iar celălalt capăt l-ar ţine nebunul, care are râvnă pruncească cu strâmtime de minte, şi atunci – ferească Dumnezeu! – cele două extreme se pot lovi mereu şi nimeni „să nu le poată da de capăt”.

Cei care vor putea îndoi aceste două capete, astfel încât să le unească, vor fi încununaţi de Hristos cu două cununi de smarald.

Nu trebuie să creăm probleme în Biserică, nici să mărim micile neorânduieli omeneşti care se fac, ca să nu pricinuim mai mult rău şi să se bucure cel viclean.

Cel care se tulbură mult pentru o mică neorânduială şi se avântă brusc, cu furie, chipurile ca s-o îndrepte, se aseamănă cu paracliserul uşor la minte care, văzând o lumânare curgând, se repede deodată, cu tot avântul, să o stingă, dar îmbrânceşte oameni şi răstoarnă sfeşnice creând astfel o mare neorânduială în vremea slujbei.

  

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

Sfaturi către monahi (U). Părinţii Bisericii (1)