/ Viaţa duhovnicească / Sfaturi către monahi (V). Părinţii Bisericii (2)

Sfaturi către monahi (V). Părinţii Bisericii (2)

Părinţii Bisericii (2)

Din păcate, în epoca noastră avem mulţi care tulbură pe Biserica Mamă. Dintre aceştia, cei cu ştiinţă de carte au prins dogma cu mintea şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Iar ceilalţi, care sunt fără ştiinţă de carte, au prins-o şi aceştia, dar cu dinţii, de aceea şi scrâşnesc din dinţi atunci când discută probleme bisericeşti, pricinuindu-se astfel mai multă vătămare Bisericii din pricina acestora, decât din pricina celor care luptă Ortodoxia noastră.

Toţi cei care îşi justifică răutatea lor prin, chipurile, controlul celorlalţi şi nu prin cel făcut asupra lor înşişi sau prin a da publicităţii probleme bisericeşti – chiar şi lucruri care nu se spun – pretextând spusa: „Spune-l Bisericii”1, aceştia să înceapă mai întâi cu mica lor biserică, cu familia lor sau cu obştea lor şi dacă li se pare că este bine, atunci să-şi bată joc şi de Biserica Mamă. Dar eu cred că fiii cei buni niciodată nu clevetesc pe mama lor. Din păcate însă, mulţi necugetaţi dau un îmbelşugat material de război ereticilor ajutându-i astfel pe iehovişti etc. să ocupe oraşe şi sate ortodoxe şi să-şi mărească lucrarea lor misionară.

Faptul că pe mulţi i-au făcut iehovişti prin această metodă diavolească, aceea de a teatraliza clerul şi Biserica, este cunoscut duhovnicilor, părinţilor cu dreaptă socoteală, precum de asemenea este cunoscut tuturor că n-au făcut ortodox dintr-un iehovist prin acest mod neortodox.

Aşa cum bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi, ca un cunoscător de inimi ce este, cunoaşte halul în care suntem, tot astfel şi sfinţii niciodată nu au jignit pe omul păcătos în faţa lumii, ci cu dragoste şi fineţe duhovnicească, în taină, ajutau la îndreptarea răului. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii.

Numai omul posedat de diavol este îndreptăţit să teatralizeze pe oameni (desigur, numai pe cei care au dat drepturi diavolului) în faţa tuturor, să le spună trecutul, ca să smintească sufletele slabe. Duhul necurat, în mod firesc, nu scoate la iveală virtuţile oamenilor, ci neputinţele lor. Însă oamenii sloboziţi de patimi, deoarece nu au răutate, îndreaptă răul prin bunătate. Şi dacă ar vedea vreodată undeva puţină necurăţie care nu se curăţă, o acoperă cu ceva, ca să nu se îngreţoşeze cel ce ar putea-o vedea. Iar cei care scormonesc gunoaiele se asemănă cu găinile…

Nu este sincer şi cinstit cel care spune adevărul în faţă, nici cel care îl publică, ci cel care are dragoste, viaţă dreaptă şi vorbeşte cu discernământ atunci când trebuie, spunând cele ce trebuie la vremea cuvenită.

Cei care mustră fără discernământ au întunecare duhovnicească şi răutate, iar pe oameni îi văd, din păcate, ca pe nişte buşteni. Şi în timp ce îi cioplesc fără milă, făcându-i pe oameni să sufere, ei se bucură de „fasonarea” ce le-o fac, de „cubizarea” lor.

Cei care se grăbesc să facă pe Părintele duhovnicesc, deşi au încă multe toxine duhovniceşti, seamănă cu gutuile verzi strepezite, care oricât zahăr am pune peste ele, nu vor ajunge niciodată o dulceaţă bună, iar dacă vor ajunge, repede se va acri. Cuvintele dulci şi adevărurile mari au valoare doar atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcini numai în sufletele binevoitoare şi la oamenii maturi duhovniceşte, care au minte curată.

Curăţia lăuntrică şi frumuseţea sufletească a omului duhovnicesc înfrumuseţează şi pe omul din afară, iar dulceaţa dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu îndulceşte chipul său. Frumuseţea lăuntrică a sufletului, pe lângă faptul că înfrumuseţează duhovniceşte şi îl sfinţeşte pe om chiar şi la exterior trădându-l prin prezenţa harului dumnezeiesc, înfrumuseţează şi sfinţeşte şi hainele urâte pe care le poartă omul lui Dumnezeu.

Mai mare valoare are un om binecuvântat, care s-a schimbat lăuntric şi s-a sfinţit şi pe dinafară, decât toţi oamenii care se schimbă mereu numai la exterior (hainele lor), păstrând înlăuntrul lor pe omul lor cel vechi cu păcate arheologice.

Mai mare valoare are un cuvânt al omului smerit şi nevoitor, pe care îl scoate cu durere din adâncul inimii sale, decât o grămadă de cuvinte meşteşugite ale omului cultivat, care ies cu viteză de pe limba sa bine instruită, dar care nu vesteşte lăuntric sufletele, pentru că una ca aceasta este carne, iar nu limbă de foc a Sfintei Cincizecimi.

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

1Mt. 18, 17.

Sfaturi către monahi (V). Părinţii Bisericii (2)