/ Viaţa liturgică / Cântarea Arhanghelului Gavriil

Cântarea Arhanghelului Gavriil

Cântarea Arhanghelului Gavriil

Binecuvântata cântare a Arhanghelului
Gavriil adusă Maicii Domnului

Un schimonah rus, părintele Macarie, care trăia într‑o peşteră din pustia Kerasia aflată în Sfântul Munte Athos şi care a adormit în anul 1888, povestea următoarea experi­enţă personală:

–    Odată, înainte de Paştile anului 1861, mergeam împre­ună cu părintele Arsenie la Mănăstirea Marea Lavră pentru a ne cumpăra alimente pentru Paşti de la un vapor ce venise dintr‑o insulă a arhipelagului grecesc şi care anco­rase în portul acestei mănăstiri. Părintele Arsenie fu­sese paznic la Karyes şi apoi pădurar mai mulţi ani şi de aceea cunoştea toate cărările şi ascunzişurile Athonului.

Pe drum părintele Macarie se tot oprea şi privea în jur întrebându‑se în sinea sa dacă nu cumva părintele Arsenie cunoştea în acea parte vreun pustnic care să trăiască as­cuns de lume. La un moment dat s‑a întors către părintele Arsenie şi l‑a întrebat:

–    Părinte Arsenie, câtă vreme ai fost pădurar, nu ai cu­noscut pe vreunul dintre pustnicii nevoitori, care trăiesc ascunşi prin văgăunile Athonului?

Părintele Arsenie s‑a mâhnit auzind această întrebare, căci se jurase să nu descopere nimănui ceea ce văzuse. Însă după ce s‑a gândit puţin, pentru a‑l linişti pe părintele Macarie, i‑a spus:

–    Dacă iei asupra ta păcatul jurământului, îţi voi desco­peri unde se nevoieşte un stareţ ascuns, dar să ştii că tu eşti de vină. Stareţul este bulgar.

–    Da, iau asupra mea acest păcat, a răspuns părintele Macarie.

Ne‑am îndreptat atunci spre Schitul Românesc Prodromu. După ce am trecut de Schit, la un moment dat părintele Arsenie a luat‑o la dreapta spre un loc drept, dar care se înfunda, căci de jur‑împrejur erau stânci care sfâr­şeau într‑o văgăună. În fundul văgăunii, ca un şarpe ce se ascunde de oameni, trăia acel pustnic pe jumătate gol.

Părintele Arsenie, arătând spre văgăună, i‑a spus părin­telui Macarie:

–    Iată, dacă ai putere şi poţi coborî, înaintează! Când vei ajunge la primul loc drept, să priveşti de pe stâncă în jos şi vei vedea sihăstria lui.

Părintele Macarie a început să coboare cu greutate. Şi‑a scos încălţămintea, apoi dulama, care îl împiedicau la coborât. Când a ajuns la locul drept a văzut coliba Stareţu­lui în fundul văgăunii. Afară lângă colibă stătea pustnicul afundat în rugăciunea minţii, căci aşa cum spune o cântare a Bisericii: „Pustnicilor, celor ce sunt afară de lumea cea de­şartă, neîncetată dorire li se face”[1].

Atunci când Stareţul l‑a zărit pe părintele Macarie, a cre­zut că este un diavol şi de aceea şi‑a făcut semnul Crucii şi a intrat repede în colibă încuind uşa.

Părintele Macarie s‑a apropiat de colibă şi a spus:

–    Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!

În acelaşi timp bătea în uşă. Pustnicul însă nu răs­pun­dea. Atunci părintele Macarie a început să‑l încredin­ţeze că este creştin ortodox şi monah.

–    Şi ce vrei? a întrebat în cele din urmă pustnicul într‑o rusă curată (Stareţul cunoştea limbile turcă, fran­ceză, bulgară şi greacă).

–    Am venit să te văd, a spus părintele Macarie.

–    Cine te‑a povăţuit aici, Dumnezeu sau diavolul?

–    Dumnezeu.

–    Şi de unde ştii că Dumnezeu te‑a trimis aici?

–    Dumnezeu m‑a trimis, a strigat cu încredinţare părin­tele Macarie. Dacă nu vei deschide, voi muri aici lângă coliba ta. Nu voi pleca fără binecuvântarea Sfinţiei Tale.

–    Aa, am înţeles acum cine ţi‑a vorbit despre mine, dar nu a procedat bine.

–    Părinte, nu este vinovat acela, ci eu.

–    Pleacă de aici, te rog! Pleacă!

–    Nu voi pleca, ci voi sta lângă uşa ta până la Paşti. Aici voi muri. Nu voi pleca dacă nu te voi vedea.

–    Spune: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, i‑a po­runcit Stareţul.

Când părintele Macarie a terminat de spus cântarea Arhanghelului Gavriil adusă Maicii Domnului, Stareţul a deschis uşa.

Atunci părintele Macarie a pus metanie şi a căzut cu faţa la picioarele pustnicului spunând:

–    Binecuvintează, Părinte!

La auzul cântării „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…” îndoielile necunoscutului pustnic au dispărut, pentru că diavolul nu numai că nu poate rosti această cân­tare, dar şi numai auzirea ei îl alungă. Această cântare a săvârşit minunea şi a alungat şovăielile Stareţului, care, vreme de optzeci de ani, nu văzuse şi nu vorbise cu nici un om. Cântarea l‑a încredinţat pe acest isihast atât de aspru cu sine de evlavia pe care părintele Macarie o avea faţă de Maica Domnului.

De aceea suntem datori să rostim această cântare cel pu­ţin de cinci ori dimineaţa şi de cinci ori seara.

 

Fragment din Arhim. Teofilact Marinakis, Patericul Maicii Domnului. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS, Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2008.

 

 Cântarea Arhanghelului Gavriil


[1] Antifon la Utrenia de Duminică, glasul 1.